2018 este anul în care românii sărbătoresc Centenarul Marii Uniri. Sau așa ar fi firesc să o facă, dacă ar ține cont de istoria lor. Multe evenimente s-au anunțat oficial pentru marcarea celor 100 de ani care au trecut de la Marea Unire din 1918, mai ales în orașele direct implicate în întâmplările de atunci, însă pare să lipsească atmosfera demnă de un astfel de moment, partea festivă se transformă în festivism, devine o formă fără fond, ce acaparează doar discursurile.
Totuși, două dintre proiectele care au în prim-plan Centenarul vin din zona culturală ieșeană. Este vorba despre Centenarul Filmului Românesc, lansat de Asociația ARTIS din Iași și Asociația Obștească MIA din Chișinău, în colaborare cu Asociația Studenților Jurnaliști, cu sprijinul Primăriei și al Ateneului din Iași, și de spectacolul Teatru de război, pus în scenă la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași, după un text gândit de scriitorii Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu, alături de regizorul și directorul Naționalului ieșean, Cristian Hadji-Culea, și realizat cu sprijinul Ministerului Culturii și Identității Naționale, în cadrul Programului Centenar.
Teatru de război: surse de inspirație
Iașul și Teatrul său Național au un loc aparte în istorie când vine vorba de anii premergători Marii Unirii. Orașul a fost, vreme de doi ani, capitala țării, aici s-au sfătuit mai marii politicii în privința deciziilor care trebuiau luate pentru o Românie aflată în război, aici s-au consumat drame individuale și drame colective cauzate de acest război. Astfel, după ce Bucureștiul a fost ocupat de trupele Puterilor Centrale la 23 noiembrie/ 6 decembrie 1916, autoritățile, armata și o parte din populația din sudul regatului s-a retras spre Moldova, într-o încercare disperată de a constitui o ultimă linie de rezistență. Iașul întruchipa în acel moment locul în care se putea încerca refacerea armatei române. Între 1916 și 1918, Iașul a jucat rolul de capitală de război, fiind obligat să mențină standardele impuse de noul statut. Dar, așa cum o arată documentele vremii, orașul a fost copleșit de afluxul de refugiați, de boli și lipsuri materiale.
Pornind de la aceste certitudini istorice, inițiatorii evenimentului de la Teatrul Național „Vasile Alecsandri“ din Iași au conceput o serie de personaje care gravitează în jurul vieții interioare a teatrului. Tocmai de aceea, protagoniștii principali ai spectacolului Teatru de război sunt actori ai acelor timpuri care încearcă să repete o piesă scrisă de William Shakespeare, dar sunt luați pe sus de război cu toate neajunsurile sale.
Teatru de război, prin acțiunea și figurile pe care le aduce în atenția publicului, face cunoscut rolul pe care Teatrul Național ieșean l-a jucat în perioada refugiului dintre 1916 și 1918. Vorbește despre marile evenimente politice care au avut loc în clădirea Naționalului, despre un oraș devenit capitală de război, despre tragicul accident feroviar din acea perioadă, despre foamete și tifos, toate văzute prin ochii trupei de teatru ieșene la care s-au alăturat actori refugiați.
„Ne-am propus pentru anul Centenarului două spectacole, dar niște spectacole care să depășească condiția de a răspunde doar unei provocări de moment. Din păcate, nu am reușit, până acum, decât unul. Iașul are o istorie interesantă, legat de Centenar, teatrul în sine s-a găsit în mijlocul acestor întâmplări și, ca atare, am încercat să facem un spectacol care să reziste timpului, un spectacol istoric, lucru mai rar în România, în ultimii ani, un spectacol care să vorbească despre aceste întâmplări“, ne-a declarat Cristian Hadji-Culea, regizorul spectacolului și directorul Naționalului ieșean.
Practicile colaborative în teatru, o rețetă folosită în crearea piesei Teatru de război
Pentru textul spectacolului Teatru de război, Cristian Hadji-Culea a apelat la scriitorii Lucian Dan Teodorovici și Florin Lăzărescu, astfel încât textul este unul scris la mai multe mâini, o tehnică din ce în ce mai frecventă în teatrul zilelor noastre. S-a pornit de la o idee și s-a apelat la două condeie experimentate deja, pentru a o pune în practică. Lucian Dan Teodorovici este, de altfel, la a treia colaborare cu Teatrul Național din Iași, după Prăpădul și Unu plus unu. „A fost un proiect diferit de alte proiecte teatrale, întrucât n-am mai avut ocazia să lucrez până acum pe o temă dată pe dramaturgie. Am scris însă scenarii de televiziune sau chiar de documentar pe teme prestabilite, astfel încât adaptarea nu a fost într-atât de dificilă. Diferența esențială e că, de astă dată, nu am semnat și regia spectacolului. Cu alte cuvinte, textul scris împreună cu Florin Lăzărescu a trecut printr-un alt filtru decât cel personal, încă unul foarte important: al regizorului“, spune acesta.
Cât despre Florin Lăzărescu, pentru el este prima întâlnire cu o astfel de experiență, una plină semnificații, chiar. „Pentru mine, munca la «Teatru de război» a însemnat îndrăgostirea definitivă de teatru. Cochetam de foarte multă vreme cu ideea de a scrie o piesă, dar am tot amânat, convins fiind că nu-i același lucru cu literatura sau filmul, domenii în care aveam deja experiență. Iar întâmplarea a făcut să apară propunerea de a face echipă cu Lucian Dan Teodorovici și Cristian Hadji-Culea, provocarea de a pune în scenă – fără festivism, cu dramatism și umor – miracolul Marii Uniri și grozăviile întâmplate în Iași acum o sută de ani. Evident, doar publicul poate spune dacă noi am și reușit. Cert e că mie mi-a plăcut foarte mult provocarea asta, care m-a ajutat să mă apropii la maximum – până la identificare – atât de teatru, cât și de istoria orașului meu“, se destăinuie acesta pentru „Suplimentul de cultură“.
Cum e să fii personaj în spectacolul Teatru de război
Printre personajele spectacolului care reconstituie pe scena Naționalului ieșean atmosfera anilor în care România a intrat în Primul Război Mondial se numără actorii Teodora, Miron, Margareta, Elvira, Bogdan, Vlad, Relu, Alexandru. Pentru ei, războiul e doar subiect de conversație și de bârfe, până în momentul în care teatrul în care pregătesc un spectacol este luat cu asalt de refugiați. În Teatru de război se regăsește, până la urmă, un amestec de personal și colectiv, de viață trăită la nivel micro, pe scena unui teatru, și la nivel macro, într-un război în care am ajuns să sacrificăm totul fără să avem certitudinea că vom câștiga ceva. Textul spune povestea unor actori care încearcă să joace o piesă și nu reușesc, din cauza faptului că începe războiul și o parte dintre ei sunt nevoiți să plece. Mor, pe rând, de tifos, de foame sau în accidentul de cale ferată de la Ciurea. Această încercare continuă a revenirii la teatru, în niște condiții sinistre, se perpetuează până când România câștigă războiul.
„N-am căutat neapărat să refacem atmosfera Marii Uniri. Nu e un spectacol «omagial», cum sunt numite uneori, cu un măcar ușor sens peiorativ, anumite spectacole tematice. Noi, la nivel de text, ne-am propus să vorbim despre un miracol apărut dintr-un dezastru, căci un dezastru a însemnat, până la un punct, implicarea României în Primul Război Mondial. Așa încât n-am ocolit catastrofa, dimpotrivă, am subliniat-o de-a lungul textului printr-un crescendo al ei – cu o documentare cât se poate de serioasă în spate, firește. Vreau să cred că am scris un text despre speranțele care supraviețuiesc chiar și atunci când ele par copleșite insurmontabil de nenorociri. Iar, într-un final, ca într-un basm, dar care de astădată e real, speranțele acelea atât de firave și de încercate își găsesc miracolul necesar și devin istorie. Cam despre asta, redus foarte mult, s-a vrut a fi textul nostru, dincolo de tema dată. Și nu-mi rămâne decât să sper că publicul va simți același lucru la finalul spectacolului“, crede Lucian Dan Teodorovici.
Textul spectacolului este structurat pe mai multe scene care fac trimitere la câte un moment istoric la care Iașul a fost părtaș în perioada 1916-1918: intrarea în război, refugiul unei părți din populația țării, a reginei și a parlamentarilor la Iași, ședințele Parlamentului ținute în Moldova (chiar în clădirea Teatrului Național), accidentul de tren de la Ciurea, gerul cumplit care a făcut numeroase victime, foametea adusă de epuizarea resurselor în luptă, tifosul, venirea rușilor, problema unirii Basarabiei cu România. Toate aceste momente sunt redate prin intermediul discuțiilor dintre personajele-actori la repetițiile pe care încearcă să le facă.
Personajele principale sau secundare numeroase sunt însuflețite de o distribuție la fel de generoasă, din care fac parte actorii: Brândușa Aciobăniței, Andreea Boboc, Diana Chirilă, Haruna Condurache, Pușa Darie, Petronela Grigorescu, Livia Iorga, Irina Răduțu Codreanu, Diana Roman, Oana Sandu, Doru Aftanasiu, Adi Carauleanu, Ionuț Cornilă, Radu Ghilaș, Radu Homiceanu, Mădălin Marius Munteanu, Cosmin Maxim, Dumitru Năstrușnicu, Constantin Pușcașu, Andrei Sava, Horia Veriveș și Toma Ghilaș, alături de care apar și studenții Ioana Apetrei, Oana Asofiei, Andrei Bordianu, Teodora Burduja, Georgiana Cincu, Adelina Cojocariu, Pavel Petrași, Cosmin Tănasă, Renata Voloșcu (anului II Păpuși – Marionete, clasa lui Ciprian Huțanu și a lui Călin Chirilă).
Vedere din lojă
Spectacolul Naționalului ieșean a avut, deja, două avanpremiere pentru public, pe 15 și pe 26 aprilie, deși premiera oficială este anunțată pentru 27 mai.
Pentru publicul ieșean, Teatru de război este un prilej bun de a privi în urmă prin intermediul unor povești de viață și nu neapărat prin intermediul unor manuale și cărți de istorie. Experiența vizionării acestei piese nu înseamnă o enumerare de date, ci mai curând o înlănțuire de emoții și alegeri personale condiționate de anumite întâmplări care au schimbat istoria unui oraș și a unei țări. Din scaunul său, spectatorul își va pune, poate, întrebări, va face o legătură între orașul de atunci și cel de acum.
„Mi s-a părut interesant să fac acest spectacol nu numai pentru mine, ci și pentru noi, cei care trăim în teatru, și pentru ieșenii care trăiesc într-un oraș care în acele momente a avut o istorie excepțională, cu întâmplări excepționale. Doar o parte le știm și, din păcate, abia acum încep să apară cărți, memorii. Vorbesc de întâmplări incredibile de viață de pe străzile Iașului, nu de marele context, de ședințele de Consiliu de Miniștri ținute aici. Aceste întâmplări, care se regăsesc în spectacolul «Teatru de război», sper să fie interesante nu numai pentru ieșeni, ci pentru orice spectator de teatru“, precizează Cristian Hadji-Culea.
Și, pentru că mijloacele moderne de care artele spectacolului se folosesc în zilele noastre fac rememorarea mult mai ușoară, prin apelul la imagine, sunet și text scris în același timp, ele sunt prezente și pe scena de la Iași, în spectacolul inspirat de Centenarul Marii Uniri. Astfel, deși acțiunea este plasată la începutul secolului XX, în decor sunt integrate și televizoare. Regizorul spune că a urmărit să pună în scenă un altfel de spectacol, prin tipul de story, prin modul de punere în scenă, prin îmbinarea dintre factorul psihologic și întâmplarea istorică. „Am încercat să facem un spectacol la zi, în ceea ce privește mijloacele tehnice folosite, cu momente istorice de acum 100 de ani. După una dintre avanpremiere, scria cineva pe o rețea de socializare că nu i s-a părut nimic neobișnuit să vadă televizoare pe scenă, deși trimiterile sunt la o altă epocă. Recursul acesta la mijloace tehnologice moderne, cum sunt televizoarele, e, până la urmă, și un soi de detașare față de implicarea în poveste“, subliniază acesta.
Cu un decor conceput de Dragoș Buhagiar, ajutat de costumele Rodicăi Arghir, cu o coregrafie semnată Attila Bordás, pe muzica aleasă de Tibor Cári și cu secvențe video de care s-a ocupat Andrei Cozlac, spectacolul Teatru de război are o miză importantă, într-un an în care este necesar să ne amintim de noi ca națiune, aceea de a motiva spectatorii să privească și dincolo de prezentul imediat, de a se bucura de un text de inspirație istorică. Dacă va reuși sau nu, rămâne de văzut.
„Păi, oamenii din toată țara o să-și aducă aminte cât de mult a contat Iașul pentru Unirea asta. Și-o să ne fie mereu recunoscători și-o să vină cu drag la noi în vizită, nu doar forțați de război. Apoi o să recuperăm tezaurul de la ruși. Apoi n-o să mai existe români care să profite de ceilalți. Apoi n-o să mai avem politicieni care să țină discursuri găunoase“, spune personajul Relu, unul dintre supraviețuitori, în scena finală din Teatru de război.
Asta ar trebui să fie și preocuparea noastră, a acelor care trăim astăzi în România: să fim recunoscători, să nu ne uităm pe noi înșine neglijându-ne trecutul și să construim o Românie în suflet, în primul rând.