A ris cind i-am zis ca merita sa-i stai in preajma macar pentru mirosul tigarilor facute la mina. Fumeaza incontinuu. Colectioneaza linguri ciudate. Nici nu iesise bine din adolescenta cind l-a cunoscut pe Maurice Bejart. In scurt timp ii devine bun prieten. La 20 de ani toarna un film inspirat de acesta. A oscilat intre fictiune si documentar. A scris sute de cronici de film si s-a agatat de roman nu din dorinta de a publica, ci dintr-aceea de a scrie.Ii place enorm sa scrie. Aduna mii de pagini. Le asambleaza, le reasambleaza. In 2005 i-a suflat Goncourt-ul lui Michel Houellebecq. Nu colectioneaza personaje. Colectioneaza oameni. Un insectar? „Nu i-as zice chiar asa. Imi plac oamenii. As fi crud daca-as face asta.” Ii place sa calatoreasca. A vazut toata lumea. India, nu. Nu crede ca s-ar mai intoarce de-acolo.
Ma intrebam, citindu-va, daca va este sau nu teama de a fi psihanalizat sau, dimpotriva, daca nu jucati cumva un rol exhibitionist: imprastiati printre rinduri indicii, simboluri, chiar variante de analiza.
Romancierul face mai vizibila experienta de zi cu zi a oricarei fiinte vii, om sau animal: oscilarea intre nevoia de a se ascunde si dorinta de a se arata, potrivit situatiei – de la teama la iubire… Folositi verbul „a psihanaliza”. Psihanaliza se numara printre instrumentele de care dispun romancierii de aproape un secol. Fac trimitere la Italo Svevo. In secolul al XIX-lea, romanele erau populate de medici si preoti. In prezent, un psihanalist are un rol important in roman, contribuie la desfasurarea actiunii sau ofera informatii despre trecutul personajelor prin intermediul dialogurilor rapide sau amuzante. In romanele mele, psihanalistii sint mult mai vorbareti decit in realitate. Descoperirea lui Freud si Nietzsche a fost un eveniment in adolescenta mea. Va recomand sa cititi Psihopatologia vietii cotidiene, o carte amuzanta.
Sinteti un scriitor capricios?
Cuvintul „capricios” ma duce cu gindul la Capriccio, un cuvint muzical. Am studiat mult muzica, cum se construieste o bucata muzicala, cum se expune o tema, variatiile sale. Datorez mult tuturor muzicilor clasice neoccidentale, cintaretei egiptene Oum Kaltsoum si compozitorilor cintecelor sale, muzicienilor iranieni (sau mai degraba persani), Indiei, Japoniei. Un muzician hindus mi-a spus: „In Europa, muzicile voastre sint toate muzici militare, chiar si cea a lui Mozart!”. Oare s-a inselat?
Prin „capricios” ma refeream mai degraba la comportamentul fata de edituri…
Adevarul e ca imi place sa scriu, scriu aproape in fiecare zi, dar imi place din ce in ce mai putin sa public… Asta presupune multe obligatii: sa apar la televizor, sa dau interviuri… Si fac toate astea pentru a ajuta editorul sa vinda un roman pe care l-am putut scrie datorita sumei pe care am primit-o ca avans, cu citiva ani inainte. In momentele in care scriu sint ceea ce se poate numi „scriitor”, apoi sint ca un actor la televiziune, ceea ce ma amuza, pentru ca am turnat filme si am dirijat actori, in cazul in care verbul „a dirija” convine! Tehnic vorbind, un scriitor trebuie sa fie singur pentru a se putea concentra si a-si termina frazele. Un cineast intra in contact cu alti oameni cu care discuta, pe care ii poate asculta, atinge. In fiecare dintre cazuri sint folosite parti diferite ale sistemului nervos.
Dupa care dintre romanele dumneavoastra ati face scenarii de film?
Am grija ca nici unul dintre romanele mele sa nu poata fi adaptat pentru cinema! Vad prea multi romancieri care scriu scenarii de film deghizate in romane – sau scena-rii pentru televiziune… Mi s-a propus sa-mi adaptez romanele pentru cinema, dar am refuzat. Imi trebuie doi sau patru ani pentru a-mi gindi personajele cartilor, iar atunci cind cartea exista in sfirsit nu vreau sa ma confrunt iarasi timp de un an sau mai putin (cinema-ul este mai rapid decit literatura) cu aceleasi personaje. Prefer mai degraba sa scriu un scenariu original. De fapt, chiar asta fac in acest moment. Am semnat un contract cu un important producator francez care este si realizator, prietenul meu Claude Berri. I-ati citit cartea Autoportret? E extraordinara. Ar trebui tradusa in romana.
In scris faceti un pact cu lectorul?
Eu scriu doar pentru cititor. Scriu pentru a fi citit, si as adauga chiar – e si ceva orgoliu in asta – ca scriu pentru a fi recitit! Daca m-as gindi doar la mine, n-as mai scrie. Imi cunosc ideile, fantasmele, obsesiile, intimplarile traite sau visate. Nu-i nevoie sa transpun toate astea in scris. Scriu pentru a fi citit si pentru a face sa existe in continuare literatura, prin modestele mele mijloace. Are Blaise Pascal o fraza care m-a marcat in adolescenta: „Ceea ce exista doar pentru autor nu valoreaza nimic”.
Cum va raportati la text? Sinteti un maestru al frazei. Textul dumneavoastra are ceva de filigran.
Scriu pina ce pagina scrisa incepe sa-mi placa. Incerc sa trasez inceputul unui paragraf fara a i se putea ghici sfirsitul. Pot justifica fiecare cuvint pe care il folosesc.
Voi face iar un salt catre cinema. Bineinteles, vorbim despre tehnici diferite, insa va voi adresa intrebarea: ce este mai usor de realizat, un documentar sau un film de fictiune?
Nimic nu-i usor de realizat. Niciodata! Documentarul a devenit foarte greu de realizat in ziua de azi, deoarece televiziunea ne-a obisnuit sa lenevim si sa nu privim lucrurile in profunzime. Exista subiecte minunate, care nu sint insa folosite. Inca de la aparitia sa, cinema-ul a fost impartit intre fictiune si documentar, de la Melies si fratii Lumiere. Au existat capodopere documentare, de exemplu Nanouk de Robert Flaherty, despre viata citorva eschimosi, film care a avut, de asemenea, un succes comercial la vremea sa. Documentarul cere modestie, o calitate foarte rara. Putem spune ca exista o parte documentara in orice film de fictiune. Filmul lui Hitchcock, Vertigo (am cumparat in Romania DVD-ul), este un film de suspans, dar si un documentar despre San Francisco si chiar unul despre actrita Kim Novak. Sotia lui Hitchcock considera ca picioarele lui Kim Novak nu erau prea frumoase si si-a convins sotul sa taie un plan la sfirsitul filmului, lucru care a facut ca finalul sa fie mult mai misterios decit era prevazut. Neorealismul italian este un amestec perfect de documentar si fictiune. Cind aveam cincisprezece ani am facut rost de o copie de 16 mm a filmului Paisa de Rossellini, precum si de un aparat de proiectie sonor. Am proiectat Paisa in sufrageria parintilor mei pe un cearceaf nou (asta se-ntimpla cu mult inaintea magnetoscoapelor). Vorbesc mult de cinema in Franz si Francois, cred ca acest roman nu este alcatuit numai dintr-o suita de du-te-vino sau de zigzaguri intre doua generatii, dar si dintr-o serie de du-te-vino intre cinema si literatura – ca sa nu mai vorbim despre raporturile antagonice intre religie si erotism, o tema universala.
„Fiecare taietura este o minciuna”, spunea Godard. Textele dumneavoastra imi par adesea un adevarat origami, cum faceti de va pastrati totusi veridicitatea?
Ei, astea sint secrete de fabricatie… Este ceva spontan si, in acelasi timp, rodul multor reflectii… Se fac progrese pe masura ce se munceste. Nu va pot spune mai mult. Exista lucruri pentru care nu trebuie sa ne explicam.
Aveti atitea ore de filmare, de munca la masa de montaj, atitea cronici de film. In ce masura v-au influentat toate acestea scriitura?
Daca ma faceti sa vorbesc despre cinema, nu ma veti mai putea opri! Nu mi-as fi construit romanele in felul in care o fac, daca nu as fi turnat si montat (editing) citeva filme. Este singurul moment in care vietile scriitorului si cineastului coincid: cineastul este singur in sala de montaj, precum scriitorul in fata foii de hirtie sau, in ziua de azi, in fata monitorului, care aduce foarte mult cu ecranul masei de montaj, deoarece filmele se monteaza acum pe calculator. Mi se intimpla sa schimb ordinea capitolelor precum se schimba ordinea planurilor intr-un film. Adevarata problema este aceasta: trebuie stabilita ordinea in care cititorul sau spectatorul vor recepta informatiile care il vor face sa fie interesat sau sa se identifice cu personajele povestii. Sa se inceapa mai degraba cu un eveniment minor sau cu unul important? In Trei zile cu mama aveam nevoie neaparata de pagini in care mama sa fie puternica si prezenta. Nu trebuia sa fiu sentimental cu mama, nici sa prezint o doamna in virsta care tricoteaza in fata televizorului! Am inventat, prin urmare, scena in care ea se lasa agatata de un tipograf turmentat care credea ca fiul este de fapt sotul sau…
Sinteti un om religios?
Religia nu e o camasa pe care o dezbraci. Religia ti se lipeste de piele. Am fost educat de preoti catolici, de iezuiti, care m-au invatat mai mult decit religia: gramatica limbii franceze… Pentru asta le sint recunoscator! Unui prieten de-al meu, care fusese rind pe rind budist si musulman, i-am spus: „Esti ca un Don Juan, iti schimbi religia ca pe femei”. Ar trebui gasit un alt cuvint decit „religie”. Arhitectura este foarte importanta. As fi putut sa ma convertesc la sintoism in templele japoneze, asta datorita unui amestec de sentimentalitate, de oboseala, de felurite nostalgii. Cred in Dumnezeu cind sint in avion, iar aparatul intra in tulburente. Micile manastiri ortodoxe pe care le-am vizitat zilele trecute in Bucovina (Voronet, Sucevita…) mi-au amintit ca nu mi-am pierdut sentimentul sacrului. Mi-ar placea ca publicul roman sa citeasca romanul meu Macaire le Copt, povestea unui calugar copt in desertul egiptean in secolul al patrulea dupa Hristos. La sfirsitul romanului, calugarul nu mai stie de ce se afla in desert. L-a uitat pe Dumnezeu, dar cartea se termina asa: „Nu se plictisea niciodata”. Nici eu nu ma plictisesc niciodata!
Ce va sperie cel mai mult?
Moartea sau bolile grave ale celor pe care-i iubesc.
Ati calatorit foarte mult de-a lungul timpului: de unde nu v-ati mai fi intors niciodata?
Mi-e teama sa merg in India, pentru ca sint sigur ca nu m-as mai intoarce de-acolo niciodata! Prima data cind am fost in Japonia, am plecat pentru 15 zile si am ramas trei luni! Devenisem celebru la agentia Air France din Osaka: la fiecare zece zile reveneam pentru a-mi schimba data plecarii… La fel s-a intimplat in Quebec: am plecat pentru doua saptamini, dar mi-am inchiriat un apartament si am ramas sase luni la Montreal. As putea face acelasi lucru la Bucuresti, unde as merge in fiecare zi sa-mi beau cafeaua si sa ma gindesc la viitorul roman intr-un pasaj care mi-a fost aratat, la Blues Cafe. Mi-as cauta inspiratia privind obiectele vechi din librariile-galerii „Noi” – ceasurile, ramele. In Trei zile cu mama este o fraza in care cred: „Nu am regretat niciodata ca am facut o calatorie”. Daca cineva imi gaseste un apartament in centrul Bucurestiului pentru sase luni, voi veni sa-mi termin romanul la care lucrez acum sau sa-l incep pe urmatorul!
Traducere de
Dana-Maria Daia
„Cred ca sint unul dintre cei mai putin misogini scriitori din istoria literaturii!”
In ceea ce priveste cele doua carti traduse in romana, Trei zile cu mama si Franz si Francois: intr-unul pare ca ati incercat sa umpleti un gol (absenta mamei) si in celalalt sa diminuati o prezenta obsesiva: cea a tatalui.
In primul rind, a fi tradus este o bucurie, e ca si cum a-i fi invitat sa iei masa la niste oameni pe care nu-i cunosti: speri ca la sfirsitul mesei necunoscutii sa-ti fi devenit noi prieteni… Nu pot spune mare lucru despre diferentele si asemanarile intre cele doua romane. Mama este deja foarte prezenta in Franz si Francois, cartea despre tatal. Am scris despre un tata mort, si apoi despre o mama vie, ceea ce e mai dificil, credeti-ma. Ceea ce ma interesa era finalul cartii: mama risca sa moara, dar nu moare. Este ca o inviere laica, fara Dumnezeu.
Inevitabilul se produce citeodata: naratorul v-a jucat feste: femeile va privesc pe dumneavoastra, autorul, drept un misogin convins.
Cred ca sint unul dintre cei mai putin misogini scriitori din istoria literaturii! A nu se confunda personajele mele, atitudinea lor fata de femei si modul in care descriu femeile in cartile mele. In plus, femeile care ma citesc pot gasi in cartile mele o multime de informatii despre psihologia masculina.
Cum vi s-a parut Maurice Bejart? Apropo, frumos titlul peliculei dumneavoastra: Je t’aime tu danses.
Maurice Bejart imi este cel mai bun si cel mai vechi prieten. Ne cunoastem de 45 sau 46 de ani. L-am filmat adesea, cumva precum Cezanne care picta neincetat mere! Povestea filmului Je t’aime tu danses este amuzanta: e un film de fictiune de 90 de minute, dar la inceput era un documentar de 20 de minute comandat de o televiziune germana. Trebuia sa filmez crearea unui „pas in doi” (un cuplu care danseaza), iar eu m-am indragostit de dansatoare. Am inventat o poveste de dragoste in sala de montaj. A fost o deturnare de imagini, asemanatoare unei deturnari de avion…
Dupa ce ati fost anuntat cistigator al Premiului Goncourt v-ati anuntat imediat mama nonagenara. Lucrul asta l-am auzit intr-un interviu pentru Arte. De ce prima a fost mama (facind abstractie de tema romanului cistigator, bineinteles)?
Am preferat ca mama sa afle de la mine, decit prin intermediul televiziunii care avea sa vorbeasca despre asta zece minute mai tirziu.
Cum i se par fiicei dumneavoastra romanele si filmele tatalui sau?
Ar trebui sa va dau adresa ei de e-mail, sa o intrebati direct! Ceea ce conteaza pentru mine este ca ii plac cartile mele. Educatia este un fel de coexistenta: am trait impreuna, ne-am influentat reciproc. Cind am vrut sa-mi public primul roman inedit, Salome (l-am scris in 1968-1969 si am hotarit sa-l public in 2005, dupa ce i-am refuzat timp de treizeci de ani pe editori), i l-am dat fiicei mele sa-l citeasca. Daca mi-ar fi zis ca era prost, nu l-as mai fi publicat. Dar ea a considerat ca era foarte bun…
Va influenteaza lumea scriitoriceasca?
Cunosc putini scriitori. Prefer sa intilnesc muzicieni, pictori. Ma ajuta mai mult in munca mea. Si totusi este o fraza a lui Doris Lessing care mi-a placut mult: „Doar un scriitor poate intelege un alt scriitor”. Dar cind am intilnit-o, mi-a vorbit de sofism si de bomba atomica. Persoanele care m-au influentat cel mai mult sint femeile care au binevoit sa ma iubeasca.