De ce aduc in discutie tocmai momentul respectiv? Pentru ca atitudinea spune foarte mult despre structura oricarui autor, iar normalitatea si calmul discursului, desi teoretic incluse in datele intelectualului, sint intotdeauna reconfortante si remarcabile. Iar detasarea si luciditatea sint alte doua lucruri (dintr-un portret care nu poate fi nicidecum exhaustiv) pe care nu cred ca i le poate contesta cineva unui regizor ca Alexandru Solomon, care stie exact ce vrea de la el prin munca lui si cam ce zona de interes ocupa deocamdata documentarul in Romania. Pentru ca rezistenta pe muchia dintre luciditatea care iti interzice desirari utopice si entuziasmul care te sustine sa iti urmaresti profesionist vocatia denota un echilibru fragil si esential. Un echilibru subinteles, poate, in alte cinematografii, insa care la noi constituie – inca – o exceptie. Pentru ca aici nu doar reala lipsa de interes a publicului poate fisura proiectele insele ale unui autor (nemaivorbind despre nebuloasa careia ii sint sortite de multe ori, fara vina, rezultatele), ci, in cazul particular al documentarului, chiar disputele din interiorul genului.
Revenind la Alexandru Solomon, este un autor special tocmai pentru ca gindeste documentarul – multa vreme considerat un gen desuet, prafos, chiar agonizant – ca pe o structura vie, pe care imaginatia sa o transforma creativ, cu umor autentic, de multe ori trist si intotdeauna profund, depasind sabloanele si anchilozele si modelind-o, chiar cu instrumentele fictiunii, in directia cea mai interesanta. Pentru ca stie, cu fiecare titlu din filmografia sa, sa scoata documentarul (poate genul cel mai incorsetat de o traditie trista) din zona previzibilului si sa-l aduca pe traseul pledoariei inteligente si, mai ales, inteligent construite, el iese deocamdata din rind prin tot ce face (fie ca se cheama Marele jaf comunist, Franzela exilului, Viata de ciine sau Cold Waves).
Ca preferinta personala, intr-o ordine evident subiectiva, Alexandru Solomon este, (deocamdata) pentru mine, omul care, in Franzela exilului, a stiut sa-l provoace pe Caragiale sa coboare de pe soclul simplist cimentat de manualele scolare si sa porneasca la o plimbare in doi si la o discutie despre latura caragialiana a lui Caragiale, despre autenticele si profundele regrete ale „celui mai mare dramaturg necunoscut al lumii”, dupa sintagma lui Eugen Ionescu (inserata chiar la finalul filmului). Consider ca intr-un om care are flerul de-a depista netulburat cliseele, perseverenta de-a le demonta si capacitatea de-a le inlocui cu idei vii si inteligente se poate avea toata increderea.