Jón Kalman Stefánsson, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori islandezi contemporani, a fost printre invitații de marcă ai celei de-a VI-a ediții a Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Seara FILIT care l-a avut drept cap de afiș, moderată exemplar de scriitorul și jurnalistul Robert Șerban, a fost unul dintre cele mai reușite momente ale festivalului – caldă, relaxată, plină de miez. Sunt convinsă că a rămas în memoria afectivă a multora dintre cei prezenți în public. Așa că poate că nu e întâmplător că, după ce a fost la Iași în octombrie 2018, Stefánsson a revenit în România la începutul lui decembrie, la aniversarea de doi ani a librăriei timișorene La Două Bufnițe – întâlnirea cu acesta a avut pe 2 decembrie, de la ora 17.00, la Timișoara, moderată de Bogdan-Alexandru Stănescu, coordonatorul colecției „Biblioteca Polirom“. Iar marți, 4 decembrie, cititorii din București l-au putut întâlni pe autorul islandez la Café Verona, unde a avut loc un dialog cu Adela Greceanu și Matei Martin.
Jón Kalman Stefánsson s-a născut la Reykjavík, în 1963. A debutat în 1988 cu un volum de poeme. Unul dintre romanele sale, Sumarljós og svo kemur nóttin (Lumina de vară, apoi se lasă noaptea), a primit în 2005 Premiul Literar Islandez pentru Ficțiune. Opera sa a fost nominalizată de trei ori la Premiul pentru Literatură acordat de Consiliul Nordic, printre ai cărui laureați se numără Tomas Tranströmer, Sofi Oksanen și Kim Leine. În 2011, acesta a primit prestigiosul premiu P.O. Enquist, iar romanul său apărut în 2013, Fiskarnir hafa enga fætur (Peștii n-au picioare), a fost nominalizat la Man Booker International Prize și a primit premiul revistei „Lire“ pentru cel mai bun roman străin. Între cer și pământ, primul său roman publicat în limba română, a apărut la Editura Polirom în 2014, urmat de Tristețea îngerilor (2016) și Inima omului (2018), ultima parte a Trilogiei Fiordurilor – toate în traducerea din franceză a Magdei Răduță.
Am stat de vorbă cu Stefánsson în timpul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, iar ce a ieșit din dialogul nostru veți putea citi în cele ce urmează. Tot ce pot să sper – vorba acestuia – e că, prin lectura interviului de față, veți petrece câteva clipe frumoase în compania unuia dintre cei mai faini scriitori pe care i-am cunoscut.
În Trilogia Fiordurilor avem parte de o lungă și provocatoare călătorie. Care a fost cea mai importantă călătorie pentru dumneavoastră, ca scriitor?
Deși nu am început să scriu până la vârsta de 21 de ani, am fost dintotdeauna scriitor – poet, mai exact. Sunt un poet care scrie romane. Mi-a luat mult să descopăr acest lucru în mine. A fost o călătorie destul de lungă – am publicat prima carte în 1988. Și am învățat multe lucruri în această călătorie, dar cel mai important este că mai am enorm de mult de învățat. Și sunt recunoscător pentru asta.
Ultima parte a trilogiei începe cu o frază precum Moartea nu este nici lumină, nici întuneric; este doar altceva decât viața. Care este relația dumneavoastră cu începuturile cărților? De ce aveți nevoie pentru a ajunge la astfel de începuturi splendide?
Începutul e primul sunet, dă tonul cărții, exact ca în cazul unei piese, așa că e foarte important – ca atunci când întâlnești o persoană pentru prima dată, prima impresie contează. Dar nu investesc foarte multă energie în începutul unei cărți, pur și simplu încep să scriu și văd de acolo ce iese. Sigur că, până mă apuc de scris, cartea se coace în mine, așa că, poate, începutul e deja scris acolo. Apropo, îmi place să citesc începuturile cărților, atât ca cititor, sunt curios, cât și ca profesor de scriere creativă, vreau să văd cum își construiesc alții începuturile. Uite, unul dintre cele mai bune începuturi din toată literatura lumii este cel al lui Moby Dick: „Numiți-mă Ishmael“. Atât. Doar de atât ai nevoie și ai intrat în carte.
Când sunteți într-o librărie, căutați o carte și dați de un început slab, ce faceți, o cumpărați, îi mai dați o șansă, sau o lăsați înapoi pe raft?
Încerc mereu să mă apropii de cărți cu mintea deschisă. Este important pentru mine, ca om, dar și ca scriitor, să încerc diferite tipuri de cărți. Așa că niciodată nu judec întreaga carte doar pe baza începutului. Dacă începutul e slab, atunci răsfoiesc cartea și citesc la întâmplare alte câteva pagini, să mă conving dacă o iau sau nu. Când mă apuc de o carte, încerc întotdeauna să citesc măcar 30-40 de pagini înainte de a renunța la ea, îi dau o șansă. Uneori nu e vina cărții că nu îți place, poate fi o carte excelentă pentru ceilalți, nu pentru tine.
E ca atunci când citești o recenzie – uite, eu îmi pot da seama când un critic e bun sau nu, când doar își exprimă opinia sau când își folosește cunoștințele și își și expune punctul de vedere.
„Avem nevoie, pentru cel puțin următorii 1.000 de ani, ca Dumnezeu să fie femeie“
Pur și simplu nu știu cine sunt. Nu știu de ce sunt. Și nu sunt complet sigur că îmi va fi dat timp să aflu – tot un citat din trilogie, pe care am simțit nevoia să-l notez la un moment dat. Adaug aici povestea cu numele dumneavoastră – faptul că v-ați luat încă un prenume –, din care reiese că, într-un fel sau altul, v-ați reinventat identitatea. Ce ați descoperit despre sine și despre identitatea dumneavoastră prin scris?
Nu cred că am descoperit prea multe lucruri despre mine, sincer, sau cel puțin nu în modul acesta. Nu gândesc astfel, nu mă preocupă sinele, mă uit rar în oglindă. Mă interesează mai mult să mă scufund în scris, să pun tot ce am acolo, în povești, în personaje, nu mă gândesc deloc la mine. Scriind, însă, încerci să te avânți cât poți de mult în viață, în moarte, în oameni și-n sufletele lor, așa că, poate, înveți câte ceva, vezi câte ceva, poate că reușești să vezi viața din diferite perspective. Tot ce pot să sper e că, prin scris, voi înțelege mai bine lumea.
Ați menționat verbul „a învăța“. Ce ați învățat despre lume scriind această trilogie?
Unul dintre cele mai bune lucruri în ceea ce privește scrisul este că trebuie să te documentezi din când în când. Și atunci înveți despre lucruri pe care altfel nu le-ai fi descoperit vreodată. Despre trecut, de exemplu, înveți că facem, din nou și din nou, aceleași greșeli – și pare că uităm foarte repede. Cum uităm și că oamenii sunt la fel, doar contextele se schimbă. Pentru mine, nu contează dacă o poveste s-a petrecut acum o sută de ani sau astăzi, personajele sunt la fel. Altădată, când nu îți iese o scenă sau un personaj nu se conturează suficient de bine, te întorci și reîncerci, rescrii, refaci. Așa că, scriind, înveți tot timpul ceva nou.
Cel care nu are nici un vis este în pericol – un citat aproximativ din Trilogia Fiordurilor. Ce vise aveți?
Poți visa multe lucruri: să ajungi să faci ceva important, să-i schimbi pe cei din jurul tău prin intermediul cărților tale, să conteze ceea ce faci. Iar apoi, poți visa în ceea ce-i privește pe copiii tăi – să aibă o viață bună, de exemplu. După aceea, poți avea un vis în legătură cu omenirea – ca lumea să nu se îndrepte în direcția greșită, ceea ce, din păcate, se întâmplă acum. Ori poți avea un vis ca Dumnezeu să existe, brusc – ca femeie, desigur –, să ia un aspirator și să curețe toată mizeria din lume – mizerii precum Donald Trump, de pildă.
De ce Dumnezeu ar trebui să fie femeie?
Pentru că avem nevoie, pentru cel puțin următorii 1.000 de ani, ca Dumnezeu să fie femeie. Nu am înțeles niciodată de ce oamenii cred că Dumnezeu e bărbat. Dacă El există, e atât de mare, încât e dincolo de înțelegerea noastră. Cum poate fi ceva atât de imens într-atât de limitat precum este un bărbat? Dacă suntem onești, trebuie să fie ceva în neregulă cu noi dacă credem asta. Dumnezeu a fost bărbat atât de mulți ani… și este unul dintre motivele pentru care multe societăți sunt puternic patriarhale, iar lucrurile nu merg deloc bine. Dumnezeu e bărbat, papa e bărbat, patriarhul e bărbat și tot așa. Un copil va crește cu imaginea asta în cap și va crede că bărbatul e mai important decât femeia. E încă unul dintre motivele pentru care există tot acest teribil dezechilibru în lume. Dacă am avea un Dumnezeu femeie măcar pentru următorii 1.000 de ani, cred că am reuși să mai echilibrăm puțin lumea.
„Mereu mi-am dorit să schimb lumea prin cărțile mele“
Ce relație aveți cu volumele dumneavoastră publicate până acum? Cum este să vorbiți despre ele după o perioadă atât de lungă după ce le-ați scris, în diferite țări, la diverse evenimente?
E dificil. Partea bună este că uit foarte repede lucruri – câteodată, sunt surprins când deschid unul dintre volumele trilogiei, primind o întrebare de la un traducător sau alegând un fragment pentru o lectură, mă uit la rândurile acelea și-mi dau seama că nu-mi aminteam deloc pasajul respectiv. Tot timpul încerc să abordez cărțile publicate cu mulți ani în urmă din unghiuri diferite, nu-mi place deloc să mă repet.
Cum vă raportați la faptul că oamenii citează din cărțile pe care le-ați scris, dau mai departe fragmente din ele pe rețelele de socializare, se identifică, empatizează cu ceea ce scrieți?
Firește că mă bucură că volumele mele sunt plăcute de cititori, că ei găsesc în ele ceva cu care pot empatiza, că părți din ele îi alintă sau sunt importante pentru ei. Sper că am scris ceva care contează. Dar, în timp ce scriu, nu mă gândesc nici o clipă la cititor. Să scrii e o luptă continuă – o luptă și frumoasă, și anevoioasă –, așa că sunt foarte concentrat să port lupta aceasta și nu mă preocupă alte lucruri.
Cărțile mele par să aibă, într-adevăr, multe propoziții care pot fi foarte ușor scoase din context și împărtășite, dar nu e nimic premeditat la mijloc, nu le caut în nici un fel. Și nici nu e ceva ce aș putea controla, pot doar să sper că oamenii vor citi cărțile în întregime și că ele le vor spune ceva.
Ce preferați să se întâmple după o întâlnire cu publicul, să vină cineva la dumneavoastră să vă spună că nu a citit nimic din ceea ce ați scris, dar că ceea ce ați spus/ citit l-a/ a convins/ – o să vă citească cât se poate de repede sau cineva care să vă spună că a citit tot ceea ce ați scris, că vă iubește cărțile și are o mulțime de întrebări?
Amândouă sunt posibilități frumoase. Dar întotdeauna am fost de părere că ar fi grozav să conving pe cineva să citească cărțile pe care le scriu fiind pe scenă și dând din gură despre una, alta. Nu cred că sunt un mare orator.
Cum priviți singurătatea? Este necesară în viața dumneavoastră, o căutați sau o evitați?
Nu am evitat-o niciodată. Singurătatea e o sabie cu două tăișuri: te poate ucide sau îți poate da energie. E o chestiune de echilibru. Am fost mereu atras nu de oamenii singuri per se, ci de cei timizi, mi se par unii dintre cei mai frumoși oameni din lume. Pot ascunde atât de multe… îmi plac mult, atât ca personaje – poți dezvălui lucrurile încet, încet, despre asta e vorba în literatură –, cât și ca persoane în carne și oase.
„Mă interesează ca fiecare cititor să se apropie de carte cu propria lui viață“
Într-un scenariu ideal, ce ar trebui să le transmită cititorilor dumneavoastră cărțile pe care le scrieți, ce v-ați dori?
Să îi ajute să meargă în profunzime, să îi atingă, să le trezească curiozitatea în legătură cu viața, să se gândească la lucruri la care nu s-au gândit vreodată, să le provoace sentimente puternice în timp ce citesc. Mereu mi-am dorit să schimb lumea prin cărțile mele.
Care e întrebarea pe care o primiți cel mai des de la cititori?
Depinde de carte, desigur. Să vedem… Nu vreau să dezvălui nimic pentru cititorii care n-au ajuns încă la finalul celei de-a treia părți a trilogiei, dar au fost două întrebări care mi s-au tot adresat: Puteți scrie, vă rugăm, și volumul cu numărul patru? și Ce se va întâmpla cu băiatul, va trăi sau va muri?
Și ați răspuns la cea de-a doua întrebare?
Am răspuns la amândouă: cel de-al patrulea volum va fi scris de cititor în minte lui, iar ce se va întâmpla cu băiatul depinde numai de cititor – eu am răspunsul, dar va trebui să mă lăsați să beau o sticlă de whisky ca să vi-l pot spune și vouă. Acum, lăsând gluma la o parte, sunt mereu atent să nu dezvălui prea multe, să nu-i dau cititorului prea multe detalii, mă interesează ca fiecare să se apropie de cartea respectivă cu propria lui viață, propria lui experiență, să aleagă el ce vrea să creadă, să interacționeze cu ea după propriul plac. Asta e una dintre părțile cele mai frumoase ale literaturii.