Multe dintre lucrările lui Nicu Gavriluță se opresc asupra unor teme de istoria și sociologia religiei: Sociologia religiilor. Credințe, ritualuri, ideologii (Iași, Editura Polirom, 2013), Mișcări religioase orientale. O perspectivă socio-antropologică asupra globalizării practicilor yoga (Iași, Editura Fundației Axis, 2006), Culianu, jocurile minții și lumile multidimensionale (Iași, Editura Polirom, 2000, cu o prefață de Moshe Idel) sau Mentalități și ritualuri magico-religioase. Studii și eseuri de sociologie a sacrului (Iași, Editura Polirom, 1998).
Alături de o abordare clasică, a marilor religii ale lumii sau a comportamentelor arhaice, a miturilor și a simbolurilor societăților tradiționale, interesele de cercetare mai recente ale autorului vizează mai degrabă mutația pe care religiosul o suportă în societățile numite „post-seculare“, contemporane, decât formele lui istorice tradiționale. În urma examenului sever al fundamentelor experienței religioase, produs în contextul fenomenului istoric modern al secularizării, „religia“ se găsește în situația de a-și reforma limbajele și gesturile definitorii, împreună cu relația ei esențială cu lumea „laică“ ce tinde din ce în ce mai mult să se autonomizeze, să își caute criterii epistemice și mecanisme legitimatoare proprii.
Începând cu anii ’60, se scrie încontinuu despre acest chip nou al „religiei”, trecut prin experiența secularizării. Jürgen Habermas, Danièle Hervieu-Léger sau Charles Taylor sunt doar trei nume importante ale acestei dezbateri deopotrivă sociologice, istorice și filosofice. Miza importantă a discuției este de a înțelege nu secularizarea, ci mai degrabă supraviețuirea paradoxală a religiosului în societatea contemporană, mai mult, radicalizarea manifestărilor sale și reinserția sa, după nu mai mult de un secol, în sfera publică controlată incomplet de instanțele lumii laice. Orientarea spre practică, proliferarea entităților intermediare în raport cu transcendențele îndepărtate ale religiei tradiționale, accentul apăsat soteriologic, sincretismul sunt câteva mărci ale „noilor“ forme în care se îmbracă, astăzi, experiența spirituală.
Ultima carte a lui Nicu Gavriluță (Noile religii seculare. Corectitudinea politică, tehnologiile viitorului și transumanismul, Editura Polirom, Iași, 2018) se înscrie în mod original în această dezbatere deja devenită clasică. Ceea ce are ea singular și, cred, foarte interesant este, dincolo de aducerea în spațiul românesc a unei probleme centrale a societăților contemporane, perspectiva din care autorul alege să conducă interpretarea. Religia post-seculară (sau „desecularizată“, cum i se mai spune și cum preferă să o numească și Nicu Gavriluță) nu este doar un fenomen social sau istoric: ea pune în joc o anumită manifestare a transcendenței.
Pământul își va cerceta temeliile în căutarea unui cer lăuntric
Complementul metafizic al analizei sociologice devine chiar, în anumite pagini ale cărții, central în raport cu analiza empirică. Dumnezeul „religiilor seculare“ este deus otiosus al religiilor tradiționale: retras, cenzurându-și forța demiurgică, „odihnindu-se“ într-un cer care își rupe legăturile cu pământul pe care îl învăluie. Pentru a supraviețui în orizontul acestei absențe, pământul își va cerceta temeliile în căutarea unui cer lăuntric – și religiile seculare survin ca formule, încercări sau eșecuri ale acestei căutări. Sensul spiritual al acestei rupturi de cerul „de deasupra“ a fost sintetizat, de exemplu, de Dietrich Bonhoeffer, menționat încă de la început de autorul cărții despre care vorbesc aici: „Dietrich Bonhoeffer crede că singura experiență spirituală autentică ar fi cea a participării la suferințele lui Dumnezeu într-o lume fără Dumnezeu“ (p. 13).
Dar nu doar această formă radicală a experienței religioase asumată chiar biografic de teologul protestant poate fi găsită ca formulă a căutării unui nou cer, despre care vorbeam mai sus. Cartea lui Nicu Gavriluță discută despre corectitudinea politică, noile tehnologii sau „ideologia“ transumanismului în același sens.
Câteva exemple: plecând de la un text al Adelei Toplean, autorul argumentează că „mitul confruntării dintre Bine și Rău se regăsește și în cuprinsul CP [corectitudinii politice] actuale. Aici Binele este reprezentat de feminismul radical, de minoritarul rasial, etnic și sexual. Lor li se adaugă studenții, oamenii de culoare din ghetouri, alienații și Lumea a Treia (Andrei Dîrlău). Răul ia chipul omului alb, creștin și majoritar. În final se speră construirea unei societăți fără clase, dar cu șanse și condiții de viață egale pentru absolut toți oamenii. În joc este mitul Vârstei de Aur reactualizat într-o viziune neomarxistă frumoasă, seducătoare, dar îmbibată de o tristă și periculoasă utopie“ (p. 112-113). Sau, în alt loc, „mai mult, scopul ultim al religiei creștine pare a fi asumat de credincioșii zeloși ai noilor tehnologii. Omul va fi mântuit odată cu realizarea saltului la noul om, superior și infinit mai puternic decât Homo sapiens. Convingerea lor este sintetizată de noul curent de gândire cunoscut sub numele de transumanism“ (p. 156-157).
Mircea Eliade se regăsește în toate deciziile interpretative ale demersului
Toate aceste formule de căutare a transcendenței sunt explicate de Nicu Gavriluță în contextul religiei postseculare/ al religiei desecularizate despre care vorbeam la început (de altfel, primul capitol al cărții realizează o amănunțită și utilă sinteză a discuțiilor teoretice din acest domeniu de cercetare, introducând problematica ulterioară a cărții: „Secularizare și postsecularizare în Europa și SUA“). Dar de dincolo de pagini străbate o problemă mai profundă care poate fi formulată în orizontul gândirii lui Mircea Eliade, cel care se regăsește, explicit sau implicit, în toate deciziile interpretative ale demersului lui Nicu Gavriluță: sunt aceste căutări ale „noului cer“ suficiente pentru omul contemporan? Pot ele să suplinească itineranța spirituală a rudei sale îndepărtate, omul tradițional?
Camuflat sau nu, sacrul se regăsește, deopotrivă, la temelia lumii și în textura ei cotidiană. Chiar și zeul care se retrage pentru a se odihni nu lasă în urma lui un loc gol. Mircea Eliade recunoaște acest lucru, spunând: „dispariția ființei supreme nu s-a tradus printr-o sărăcire a vieții religioase. Dimpotrivă, s-ar putea spune că adevăratele religii apar după dispariția ei“ (Aspecte ale mitului, Univers, 1978, p. 90).
Dar autenticitatea căutării noului cer, forma pe care, astăzi, o mai pot lua retragerea în pustie, invocarea spiritelor sau consacrarea ritualică a unui spațiu țin de luciditatea și discernământul omului contemporan, de libertatea și de radicalitatea căutării lui. Demascarea ideologică a „noilor religii seculare“, actul soteriologic al înțelegerii lor poate lăsa locul unei soluții vii la problema supraviețuirii într-o „lume fără Dumnezeu“ – precum cea cutremurătoare, amintită la început, a lui Dietrich Bonhoeffer.