Amicus Plato sed magis amica veritas. Istoria spusei de la Homer la Tarski (Editura Institutul European, Iași, 2018), cel mai recent volum al profesorului Anton Adămuț, ne pregătește dintru început pentru o lectură ca încercare.
Vom ști, din primul moment, că nimic nu se va dezvălui ușor: la ce ne-am aștepta, văzând un asemenea titlu? Ne vom lămuri, însă, mai târziu, de ce se începe cu Homer și se încheie cu cineva care se descria drept „matematician (dar și logician și, poate, un fel de filosof)“.
Ce ne spune – și, eventual, ce ne ascunde – autorul?
Semnatarul acestei recenzii, lipsit de o instrucție filosofică riguroasă, se va abține să intre în zone ce nu îi sunt accesibile. Apoi, pentru că în volum se amintește și de tăcerea filosofilor, văzând că uneori autorul nu mai spune nimic, va fi mut, la rându-i. Dar nu uită să îndemne la lectură pe oricine vrea un nou punct din care să reflecteze asupra fundamentelor culturii și civilizației noastre. Adevărul a fost și poate fi mereu ținta celor mai nobile căutări.
Ce ne spune – și, eventual, ce ne ascunde – autorul? Putem porni de la cuvintele de început ale Concluziei: „«Mai prieten îmi este adevărul!», adică am a-l căuta și a-l privi față către față, mă aflu cumva între Lâna de Aur și Creanga de Aur, ambele poartă cu sine nu lumina într-o formă sau alta, poartă lumina în esența ei. Și Lumina care luminează Adevărul pe mine mă iluminează și nu mă mai poate transforma pe mine în adversarul Adevărului, după cum Adevărul nu poate să-mi devină adversar“ (p. 189).
Dacă Lâna de Aur înseamnă nu doar adevăr, ci și inocență (p. 190), atunci sfârșitul lui Iason nu trebuie să ne mai mire. Dacă Creanga de Aur, vâsc sau nu, înseamnă înțelepciunea și cunoașterea, trebuie să coborâm în infern spre a le obține? Acestea sunt, cred, întrebările cu care putem rămâne – iar răspunsul lui Anton Adămuț este fără echivoc.
Nu întotdeauna putem ști cine este fiul risipitor
Dar, până la Vergiliu și al său Aeneas, să zăbovim puțin la cel despre care merită să dezbatem cine și dacă a fost – la Homer (p. 29-47). De el se desprinde Platon, fiu risipitor, lui îi dă dreptate Aristotel, reabilitând mitul și poezia la despărțirea de Platon. Amicus Plato sed magis amica veritas e spusa altora – nu a lui Aristotel –, dar ni-l înfățișează și pe acesta din urmă ca fiu risipitor, contra lui Platon. Nici nu putea, ni se spune încă din Introducere, să aparțină altcuiva – fratelui ascultător și temător să nu piardă.
Să ne referim, apoi, la titlurile capitolelor I („Risipiți în absolut. În căutarea Lânii de Aur“) și III („Risipiți în relativ. Istoria spusei de la Cicero la Gadamer“).
Primul intră în adâncimea acelei neterminate disputatio între Platon și Aristotel, între respingerea lui Homer și a tuturor celor pe care muzele îi pot face să spună și neadevăruri, în Republica, și cea a doctrinei platoniciene a Ideilor, în Etica nicomahică.
Celălalt se mulțumește cu criteriul cronologic, arătând cum spusa ce ne stă în atenție străbate secolele și culturile, în diverse formulări, și că, așa cum ne-o dovedește disputa dintre Luther și Erasmus, nu întotdeauna putem ști cine este fiul risipitor și cine fratele său (p. 175).
Finalitatea cunoașterii este autoperfecționarea
Poate că modul de raportare la adevăr se schimbă, dar căutarea lui presupune mereu ruptură. Autorul îl citează pe Vasile Lovinescu, spunându-ne că „oglinda Dianei“ – lacul din pădurea din Nenia – devine băutura de nemurire (p. 196). Dar, așa cum ni s-a atras nu de puține ori atenția, nemurirea se întemeiază pe sacrificiu.
Despre semnificația Crengii de Aur s-a vorbit mereu, spre exemplu atunci când litera Y e interpretată ca răspântia între viață și moarte. Sau când, întemeindu-se poate pe un rit ce i-ar fi putut fi cunoscut lui Vergiliu, cel al rex nemorensis, desprinderea crengii de către un nou venit însemna luptă, moarte și, pentru învingător, titlul de rege și preot al Dianei (C.M.C. Green, The Slayer and the King: Rex Nemorensis and the Sanctuary of Diana, în „Arion“, seria a treia, vol. 7, no. 3, iarna, 2000). Și ne putem opri aici cu meditația, remarcând doar că noul venit – învins sau nu, mort sau rege –, ar fi, într-un fel, un fiu risipitor.
Nu se poate încheia fără a spune câteva cuvinte despre sentimentele pe care le poate încerca, citind acest text, cineva care a devenit deja convins că finalitatea cunoașterii este autoperfecționarea (p. 196). Este un îndemn și este, în același timp, un avertisment. Trebuie să putem renunța, dacă e cazul, la prietenia lui Platon: adevărul este întotdeauna mult mai generos.