Cu peste 40 de ani de carieră, peste 60 de filme, din care opt regizate de el, și două personaje – Rocky și Rambo – intrate în istorie, Sylvester Stallone a venit la Festivalul de la Cannes pentru a participa la o proiecție cu copia restaurată în 4K a First Blood (1982), dar și pentru a promova cel mai nou sequel din seria Rambo, Last Blood, care se va lansa pe 20 septembrie 2019. Festivalul a profitat de ocazie și i-a organizat lui Stallone un masterclass pe care, în urma cererii, l-a mutat în mod excepțional în Sala Debussy (mult mai mare ca Sala Buñuel), unde mii de oameni s-au înghesuit să intre. M-am numărat printre cei care au intrat și am stat în primele rânduri.
Sly arată sprinten pentru cei aproape 73 de ani ai lui. În jeanși, cămașă cadrilată și ciocate, ne-a aruncat un „Yo!“ la urcarea pe scenă (toți eram în picioare), iar la final și-a ridicat tradiționalul pumn în aer, în timp ce, din nou, toată lumea ezita între a filma sau a aplauda.
Sylvester Stallone a fost nominalizat la Oscar pentru interpretarea din Rocky în 1977, ca și pentru scenariul aceluiași film.
L-a jucat pe Rocky Balboa în șase filme și pe John Rambo în cinci. Moderatorul întâlnirii i-a înmânat un portret semnat din partea unui fan de-al său, Jean-Paul Belmondo, tablou așezat de Stallone în picioare, lângă scaun. Probabil că fanii, care îi cunoșteau interviurile pe de rost, știau la ce să se aștepte, dar pentru mine a fost o surpriză să văd un om glumeț, necomplicat și la locul lui, care știe exact câte parale face (în sensul bun), dar care nu se ferește de autoironii. (Moderatorul i-a spus, de pildă: „Să vorbim despre corpul dumneavoastră“, la care replică: „Despre ce-a mai rămas din el“.)
Iată mai jos cele mai importante lucruri spuse de Sylvester Stallone în această întâlnire de o oră și jumătate:
♦ Cred că sunt o persoană rezistentă. Ține de natura omului. Civilizații au fost distruse, dar omenirea a mers mai departe. Țin foarte mult la ideea asta de neacceptare a înfrângerii. Și, dacă suntem înfrânți, avem capacitatea să ne repliem. Tema asta e, pentru mine, interesantă și atemporală.
♦ Am fost destul de limitat ca actor. Mie nu mi se aplică teoria că în actorie trebuie să fii versatil. Sunt de părere că unii actori pot juca un anumit tip de roluri, iar alții nu. Dustin Hoffman nu îl poate juca pe Rambo, iar eu nu o pot juca pe Tootsie (n.red.: vezi filmul din 1982 al lui Sidney Pollack). Prefer să fac cât pot de bine ceea ce fac.
♦ N-aș putea spune că am avut îndoieli la începutul carierei. Eram mai degrabă optimist, pentru că îmi dădeam seama că aveam niște calități fizice, dar îmi venea mai greu să vorbesc, pentru că am avut un accident la naștere și o parte a gurii mi se mișcă mai greu (n.red.: a fost scos cu forcepsul la naștere, ceea ce i-a provocat o paralizie parțială a feței). Când am încercat să-mi găsesc de lucru în reclame, auzeam: „Ce zici acolo? Ce limbă e asta?“. Știam că sună prost. Schwarzenegger îmi spunea: „Vezi că ai accent!“ „Eu am accent?!“ (râsete în sală).
♦ Nu mă consider altfel decât ceilalți. Cu toții înțelegem amenințarea, frica, victoria și eșecul. Dacă știi să spui o astfel de poveste, oamenii vor înțelege imediat. Cui îi pasă dacă ești deasupra fricii? Oamenii au știut dintotdeauna să echilibreze slăbiciunea și puterea, pentru că viața e ca un număr de jonglerie. Crezi că totul e minunat, dar primești un telefon și totul se schimbă. Am avut și eu eșecurile mele, asta e clar (râde), dar și lucruri care au mers – Rambo, Rocky, personaje pe care le-am iubit. Rambo are de-a face cu o latură întunecată a naturii umane, pe care mulți o cunosc, din păcate, pentru că se simt izolați, pe când Rocky e mai optimist, își dă seama că nu e un tip special, dar se străduiește să fie special.
♦ Cu un an înainte de Rocky parcam mașini. Nu că ar fi ceva rău în asta, dar, vă rog să mă credeți, tot ce trebuie este să crezi că viața se poate schimba în orice secundă. E nevoie doar de o singură idee bună dintr-o sută de idei proaste. Iar eșecurile te fac mai deștept.
♦ Rocky a fost un fenomen. Pe hârtie era un eșec garantat – un actor anonim, un subiect (boxul) care nu era foarte popular, dar ceva s-a întâmplat. Filmul a fost turnat în 25 de zile – foarte repede – și cu un buget mic, dar a nimerit pe ideea asta a unui om care e foarte izolat până când renaște. Nu e un film despre box. Boxul e meseria lui, la fel de bine cum putea să fie brutăria sau reparatul bicicletelor. Sunt două metafore aici – viața ca o cursă și viața ca o luptă. Ești în cursă cu timpul sau lupți cu obstacolele. În același timp, în 1977 se aniversau 200 de ani de existență a SUA, dar mai multe filme din anul anterior – Taxi Driver (Martin Scorsese), All the President’s Men (Alan J. Pakula), The Network (Sidney Lumet) – vorbeau despre vremuri întunecate, iar eu am venit cu un film foarte optimist. Oamenii erau pregătiți pentru o mică schimbare, dar am avut și noroc.
♦ Producătorii nu m-au vrut în rolul principal din primul Rocky. Voiau pe toată lumea: James Caan, Robert Redford – chiar și pe un cangur l-ar fi luat, numai pe mine nu. Ziceau: „Cine e Sylvester Stallone?“.
♦ Când am regizat Rocky II (1979) nu știam ce fac. Era un experiment, la fel ca boxul. Nu făcusem box, a trebuit să învăț. Actorii au jucat pe gratis, n-aveam nici măcar vestiar, ne schimbam în mașină și jucam în propriile haine. Directorul de imagine nu mai făcuse nici un film, dar pe urmă a fost nominalizat la Oscar (n.red.: Bill Butler a fost nominalizat la Oscar în 1977 pentru Zbor deasupra unui cuib de cuci, de Miloš Forman). Totul trebuia să iasă prost, totul, de asta le spun oamenilor: „Nu știi niciodată ce se poate întâmpla. Nu știi dacă va ieși artă sau o porcărie“. Chiar și după ce filmul a fost gata, producătorilor nu le-a plăcut și n-au vrut să-i dea drumul în săli.
♦ La început n-am vrut să regizez, deși mă interesa perspectiva, la fel ca un pictor care e fascinat de locul unde e așezat un pahar și de raporturile lui cu obiectele din jur. Dar Rocky a luat în 1977 Oscarurile pentru cel mai bun film, regie (John G. Avildsen) și montaj. Când am scris Rocky II, regizorului nu i-a plăcut ce am scris, așa că a plecat și producătorii au spus: „O să regizezi tu“. Tocmai regizasem primul meu film, Paradise Alley, și aveam premiera în acele zile. Au fost patru oameni la premieră. PATRU! Mi-am spus: „Doamne! Ai ce învăța de aici, Sly“. Să vă mai spun că nu simțeam nici o presiune că urma să regizez continuarea unui film care luase Oscarul? Mi-am spus că, dacă mă voi descurca, va fi ceva. Oricum, îmi plăcea să regizez și s-a întâmplat că pe urmă am regizat cam mult. De la Rocky Balboa (2006), care a fost greu, am sărit la Rambo (2008), care a fost incredibil de greu, și la The Expendables (2010), care a fost și el cum a fost. E mult, pentru că nu mai ajungi acasă să dormi în patul tău. Acum sunt puțin mai relaxat.
♦ Cele două țestoase pe care le-am păstrat după Rocky trăiesc și acum, sunt imense și au cam 55 de ani. Cred că o să mai fac un Rocky și o să joc împreună cu ele. Sunt singurii mei prieteni, restul au murit.
♦ Am o idee grozavă pentru un nou Rocky: el cunoaște un tip care a venit ilegal în țară. Ar fi fenomenal.
Un bărbat cu sufletul distrus
♦ La fel ca la Rocky, nimeni n-a vrut să facă Rambo, iar eu eram a 11-a alegere posibilă. În carte, personajul era un sălbatic (n.red.: primul film din seria Rambo adaptează romanul First Blood, al lui David Morrell), îi sfârteca pe toți, dar mi-am zis: „Ce-ar fi dacă n-ar fi un monstru, ci un bărbat cu sufletul distrus, un fel de James Dean din La est de Eden (1955, Elia Kazan)?“ Altfel, era o poveste foarte negativă, iar eu uram să văd oameni murind. Inițial, Rambo murea, dar mi-am zis: „Hai să împingem povestea mai departe“.
♦ Lumea compară adesea Taurul furios (1980, Martin Scorsese) cu seria Rocky, dar sunt genuri diferite de box. Taurul furios mi s-a părut întotdeauna fantastic, dar e concentrat mai mult pe personaj. Rocky IV (1985) se concentrează pe luptă. La început, i-am căutat lui Rocky un adversar care să fie foarte masiv și am văzut mulți candidați până a apărut Dolph Lundgren. L-am urât de la început. (Râsete în sală.) De ce îl urăsc atât de mult pe tipul ăsta? Pentru că arată perfect, așa cum trebuie să arate un atlet. Rocky nu e deloc așa. Lupta ne-a luat luni întregi de repetiții și am filmat-o în două zile, așa de mult am repetat. Când revăd acum filmul, mă întreb: „Oare eram în toate mințile?“. Am stat patru zile la terapie intensivă, atât de rău m-a lovit. Medicii au crezut că am avut un accident de mașină. Îi spusesem: „Dă pe bune, să iasă ceva real! Încearcă să mă termini!“. Ce prostii am putut spune… (Sala râde.)
M-au dus cu avionul la spital, unde m-au întrebat dacă vreau să sun pe cineva. Vă dați seama că egoul lui Dolph a crescut amețitor.
♦ În 1982, când a ieșit Rambo, erau 2.500 sinucideri pe lună ale veteranilor din Vietnam. Mi-am spus: „Ce-ar fi să schimb puțin personajul, să-l las să-și exprime furia, singurătatea, astfel încât oamenii să empatizeze cu el?“ Nici o clipă nu m-am gândit la o declarație politică, deși filmul a devenit una. (Niciodată n-am făcut un film în ideea că: „Hai să iau o poziție!“. Nu sunt suficient de deștept, nu e punctul meu forte și nici nu vreau să fie.)
Dar, Doamne, ce amploare a luat! Președintele Reagan a spus: „Rambo e republican!“ (Sala râde și aplaudă.) Așa că a devenit republican.
♦ Rocky era un om simplu, care crescuse în mentalitatea vremii lui. Așa era în anii ’70, se purta patriotismul. Nu era un animal politic. Atunci când se înfășoară în drapel, crede că așa trebuie să facă. Nu se dă mare.
Ia să mă distrez un pic!
♦ Nu învinuiesc pe nimeni, dar ca actor am fost pus pe pilot automat în anii ’80-’90, când se folosea ceea ce e denumit filling slots. Aveai filme programate uneori cu doi ani înainte. Erau afaceri bune, te bizuiai mult pe agent, dar după o vreme te trezeai că ai avut opt ani de porcării. Pur și simplu așa se lucra atunci. Vedeta conta și nimănui nu-i păsa de ansamblu. Azi filmul contează, povestea. Am multe regrete de pe vremea aceea, sigur că am. Fiică-mea îmi spune: „De ce ai jucat în porcăriile astea?“ „Cum crezi că ți-am plătit școala, taci din gură!“ (Aplauze.)
♦ Mi-am spus că, dacă încerci să schimbi datele naturale ale fizicului tău, vei juca diferit, personalitatea ți se va schimba. Există și riscul să devii narcisic, dar la mine n-a fost vanitate, ci cum am înțeles să mă pregătesc. De pildă, în Cop Land (1997, James Mangold) mi-am pus silicon în urechea stângă ca să nu mai aud bine și asta mi-a schimbat viața. Când ești într-un restaurant și nu mai auzi nimic, te simți izolat și neadaptat. Asta mi-a schimbat felul de a juca.
♦ La Cop Land am lucrat cu James Mangold, care e un regizor foarte respectat, și mi-am spus: „Acum voi mânca atâtea clătite și croasanți cât să scap de mușchi și să joc prin ochi și gestică“. A fost foarte ciudat, personajul meu era cel mai slab tip din film și toți ceilalți – Robert De Niro, Harvey Keitel, Ray Liotta – strigau la mine, deși în mintea mea ziceam: „Dacă intru acum în ei, n-or să reziste până-n actul doi“. Purtam stigmatul că actorii de acțiune nu pot juca, așa că mi-am zis: „Ia să mă distrez un pic. Am ajuns până aici, ia să fiu cât de bun pot!“ A fost o provocare și am reușit să le arăt că pot lucra pe emoție.
Mi-a făcut foarte mare plăcere.
♦ Înainte de Rocky Balboa (2006), cariera mea era pe o spirală descendentă. Nimeni nu-mi mai răspundea la telefon, am fost dat afară de la agenție, managerul a plecat – gata! Mi-am spus: „Dacă ar fi să repar un singur lucru, mi-ar plăcea să mai fac un Rocky și pe urmă să ies la pensie“. Vorbesc cu soția, apoi mă duc la studio, iar ei spun: „Niciodată“. Citez: „Ești terminat, iar personajul la fel“. Înțelegeam asta, trecuseră 16 ani (n.red.: de la Rocky V). Dar am insistat și până la urmă am dat peste Joe Roth de la Revolution Studios, care mi-a permis să-l fac aproape pe gratis. Nimeni nu voia să joace în el, presa râdea de mine… Am înțeles asta, numai că nu era un film despre box, ci despre durere. Viața se desfășoară după matematici foarte simple. Până la 40 de ani totul e minunat: cariera e în plin avânt, îți iei o casă, arăți bine în orice haine, copiii cresc. Dar în a doua parte a vieții copiii pleacă, casa se strică, prietenii încep să-ți moară. Cum faci față acestei scăderi? Pentru că asta-i partea cea mai grea. Despre asta e filmul, man! „Nimeni n-o să vrea să vadă porcăria asta.“ „Ba da!“ A fost mult mai greu să-l fac în comparație cu Rocky. Și chiar doream atunci să mă retrag după el.
Never stop punching!
♦ Cântăreții de acum 30 de ani nu mai sunt așa de buni azi. Poartă haine urâte șamd, dar cu toate astea spectacolele lor sunt sold out. Mi-am spus: „De ce n-am face și noi ceva asemănător? Să adunăm împreună mai mulți tipi care au fost tari în action movies“. Ar fi grozav, mai ales că am introduce în poveste chestia asta cu bătrânețea. Am atâtea exemple! Am avut trei operații cu Rambo, dacă ați ști cum sunt… Sunt ca omul bionic, dimineața scârțâi și spun: „Unge-mă, unge-mă“ până încep să mă mișc. Dar, dacă accepți că astea sunt bătăliile, poți merge mai departe lucrând cu ce ai. Așa a apărut The Expendables (2010, regizat de el). În noul Rambo nu mai atârn de copaci, dar sunt mai șmecher. Ăsta e avantajul vârstei, gândești mai mult.
♦ Schwarzenegger a luat tot ce a fost mai bun de la mine. Nu, glumesc. (Râsete.) De fapt, puțin de tot. (Aplauze.) Acuma, pe bune! Înainte ne uram, dar fiecare are nevoie de cineva cu care să-și măsoare forțele. Eu, dacă n-am un adversar, mi-l creez. Adevărul e că acum suntem cei mai buni prieteni, pentru că sunt mai bun ca el! Glumesc. De fapt, nu! (Sala e în delir.) E un tip fenomenal. Tough old bird. Când ne-am întâlnit în The Escape Plan (2013, Mikael Håfström), mi-am spus: „E bine, doar că e cu 35 de ani întârziere“.
♦ Ce moștenire voi lăsa? Asta nu e ceva planificabil. Ori lași ceva, ori nu. Important e: Never stop punching! Never stop punching! Never stop punching! Eu așa funcționez. Oamenii spun: „Nu avem nimic de demonstrat“. Ba da, întotdeauna ai ceva de demonstrat. (Aplauze prelungite, urale.)