Dacă din întâmplare va aflați pe una din terasele frecventate din București, nu se poate să nu întâlniți un tânăr însoțit de o carte și de șapca sa proverbială. Grégory Rateau este un tânăr francez îndrăgostit de România, unde locuiește de câțiva ani. Din impresiile culese în peregrinările sale, tânărul autor a publicat o carte care a cunoscut un adevărat succes în rândul cititorilor francofoni. Editura Polirom a avut excelenta idee de a publica versiunea în limba română sub titlul foarte inspirat Hoinar prin România – Jurnalul unui călător francez, în traducerea foarte reușită a lui Nicolae Constantinescu. Despre acest eveniment, despre meseria de scriitor, despre pasiunea călătoriei, despre bucuriile și angoasele personale și nu numai atât, îi dăm cuvântul aici lui Grégory Rateau.
Cartea dumneavoastră apare în limba română la editura Polirom. Cum trăiți acest moment?
Ca pe o formă de împlinire, chiar dacă nu este vorba decât un început de drum pentru această apariție. Cartea mea călătorește în ediția franceză de mai bine de doi ani în rândul cititorilor francofoni, iar această versiune în limba română îi va da un nou suflu. Sunt fericit să propun românilor această carte și sper ca ea să le ajungă până la suflet.
Putem vorbi prin urmare de o dublă declarație de dragoste?
Desigur. Iubesc România, la a cărei promovare mă străduiesc să contribui cu ajutorul site-ului LePetitJournal.com al cărui redactor-șef sunt. A o face însă într-o formă literară a constituit o experiență cu totul diferită, uneori dureroasă, în care am îndrăznit să împărtășesc lucruri foarte personale, inclusiv decepțiile mele. Am venit în România acum câțiva ani în căutare de noi aventuri, cu dorința de a mă apropia de natură, de a străbate ținuturi neumblate, de a citi și a scrie departe de cercul parizian, unde ai foarte ușor tendința să te consideri buricul pământului. Am vrut să mă pierd într-un spațiu necunoscut și am sfârșit prin a întâlni oameni minunați, peisaje care să mă inspire, tradiții care trebuie păstrate, atât cât mai sunt. Am vrut ca cei despre care am scris să poată în sfârșit să se recunoască așa cum îi vedeam eu, în frumoasa lor complexitate. Am dorit ca și românii, nu numai publicul francofon, să nu mai aibă nici cea mai mică scuză în a nu-și ști țara și să și-o privească prin ochii unui „hoinar“ care a regăsit în aceste locuri sensul a ceea ce se numește încântare.
Putem face o legătură între acest sentiment de încântare și noțiunea de vagabondaj literar din titlul cărții dumneavoastră?
Împărtășesc pe deplin ideea de vagabondaj pe care o propuneți, aceasta fiindcă am crescut cu lecturi din autori precum Kerouac, London, Conrad, Knut Hamsun. Pentru mine, vagabondajul literar readuce în memorie figuri fără de care n-aș fi putut scrie această carte și, dacă vreți, n-aș fi putut scrie în general. Fascinația pentru acești „cerșetori celești“ mi-a deschis gustul pentru călătorie, pentru urcușuri pe munte, de a vizita în mod cu totul nou locurile umblate și re-umblate, departe de cele invadate de turismul de masă, acolo unde încă mai poți să privești noaptea Calea Lactee sau să asculți foșnetul copacilor. „Chemarea pădurii“ este indispensabilă, trebuie să o poți sesiza, să apleci urechea către ea, societatea noastră se îndreaptă cu mare viteză spre autodistrugere, trebuie imperativ să ne întoarcem la pădure, să împodobim toate ținuturile, să protejăm natura care este o parte din noi înșine, poate cea mai bună parte din noi, de altfel.
Aș dori să ne oprim la două dintre liniile principale teoretizate de literatura de voiaj. Cea dintâi este ceea ce specialiștii numesc „hărțile pline“, în care totul pare a fi fost deja descoperit și unde termenul de explorare nu-și mai găsește sensul. Cum comentați acest lucru, dacă ar fi să-l legați de explorările dumneavoastră pe drumurile României?
Ca și Sylvain Tesson sau alți scriitori călători al căror punct de plecare sunt marile orașe, mi-am dat seama foarte repede că nu mai există teritorii sălbatice în sensul în care ni le puteam închipui în timpul copilăriei. Pădurile virgine din Europa au fost aproape în întregime șterse de pe hartă. Este motivul pentru care acest tip de călătorie este mai degrabă mintal. Deseori, traversând satele românești, am fost foarte mirat să constat că, în spatele unei case echipate cu Wi-Fi și cu tot ceea ce poate însemna confort modern, trăia o bătrânică într-o casă fără electricitate, trezindu-se odată cu răsăritul soarelui și culcându-se la lumina lumânării. Mi s-a întâmplat să petrec seri întregi rupt de confortul tehnologic, de altfel vorbesc despre acest lucru într-unul din capitolele mele, despre întoarcerea la lumânare. Fără ecran, fără televizor, fără orice alt tip de distracție, ne întoarcem la peșteră, ne confruntăm cu angoasele primitive, cu singurătatea din noi. De multe ori, trebuie să trecem prin această încercare pentru a ne regăsi drumul către noi înșine.
Al doilea aspect este cel al alterității, al dorinței de a descoperi oameni noi. Ați avut convingeri a priori legate de români la venirea dumneavoastră aici ? Surprize?
Nu, nu am avut nici o idee preconcepută despre oamenii de aici, dat fiind că avusesem legături cu numeroși români la Paris și, cum prietena mea este jumătate româncă, jumătate libaneză, în momentul în care am venit aici am putut să mă reconectez cu amintirile ei din copilărie și cred că, prin intermediul prietenei mele, am simțit la rândul meu primele emoții care m-au ajutat să scriu despre România. Când devine adult, omul riscă să-și piardă o parte din sensibilitate. El trebuie însă să învețe să se elibereze de capcanele întinse de educația pe care a primit-o și să-și abandoneze ceea ce numiți în mod just acele idei a priori pentru a avea acces la micile lucruri din care e constituit pământul fertil care să-l conducă la sublimarea realului.
În capitolul 5, Reflecție asupra călătoriei, afirmați „Nimic nu-i mai trist decât să străbați teritorii noi cu inima uscată, cu capul în pământ și privirea ațintită spre mucii care-ți curg din nas“. Ați putea completa acest să-i spunem autoportret al scriitorului-călător?
A scrie la persoana întâi reprezintă o manieră de a-ți face o formă de autocritică, de a schița portretul celui care ai putea fi, dar fără să fii neapărat în stare de a fi cel pe care-l descrii. Dacă ar trebui să completez acest portret astăzi, aș spune pur și simplu că orice persoană care se contemplă zi și noapte pe sine nu poate învăța nimic de la alții, nu va face decât să-i judece pe ceilalți, să îi compare, să privească fără încetare la sine însuși și să-și facă numeroase iluzii asupra propriei persoane, mai mult decât ar face-o despre ceilalți.
În ceea ce mă privește, nu fac nici eu excepție de la această regulă, ba chiar deseori mi-e rușine de egocentrismul de care dau dovadă. Natura este însă în fiecare zi alături de mine pentru a mă repune la locul meu. Voi încheia citându-l pe Nicolas Bouvier pe care-l admir foarte mult: „Nu călătoriți pentru a vă împodobi cu exotism și cu anecdote ca un brad de Crăciun, ci pentru ca drumul să vă deposedeze de toate podoabele, să vă clătească, să facă din voi niște ștergare subțiate de atâta spălat, cum vi se dau împreună cu o bucată de săpun în bordeluri“. Ce să mai adaug și, mai ales, cum să mă exprim mai bine decât acest mare stilist?
Ce înseamnă aventura adevărată dacă ar fi să o comparăm cu duritatea închistării despre care vorbiți astfel: „să trăiești de pe o zi pe alta, nu ghidat de vise în perspectivă, ci de teama de a trebui să trăiești fără a le realiza vreodată“?
Aventura cea mai importantă pe care omul trebuie să o trăiască este aceea de a înfrunta realitatea în viața de zi cu zi, în viața de familie, la locul de muncă pe care nu întotdeauna ai șansa să-l alegi după propriul plac. Mă gândesc la cartea lui Joseph Ponthus, À la ligne [Pe bandă rulantă, n.tr.] în care autorul relatează în mod realist munca de fiecare zi până la epuizare într-o uzină, scrisul ca mijloc de rezistență fizică și morală. Am simțit că mă îndepărtez de visurile mele, e adevărat, dar acest lucru s-a transformat într-un motor indispensabil pentru a scrie, pentru a nu renunța la nimic la rândul meu.
Cuvântul întâlnire revine deseori în cartea dumneavoastră. Ne puteți cita una mai deosebită pe care ați putea-o califica de neuitat?
Da, desigur, multe dintre aceste întâlniri sunt adesea furtive, un chip, un glas, o situație observată chiar de la distanță, toate acestea pot lăsa urme de neșters în memoria noastră, facem apel la ele deseori pentru a da un exemplu, pentru a fixa o linie de acțiune pentru propriile noastre fapte. Am schițat mai multe portrete în emisiunile radio, mergând în întâmpinarea românilor, deși de multe ori întâlnirile neașteptate au un impact mai puternic decât cele organizate dinainte. Există de asemenea întâlniri care evoluează în timp, se prelungesc și ne ajută în felul acesta să ne maturizăm. Uneori avem tendința de a idealiza o astfel de întâlnire, de aceea le sunt recunoscător tuturor celor care mă suportă de ani buni și sper că și ei vor fi recunoscători pentru faptul că îi suport la rândul meu (râde).
Cartea dumneavoastră este structurată în 52 de mici capitole, pe care le-am putea vedea drept fragmente-simbol ale aventurii franco-române pe care o conțin. De ce această fragmentare în locul unei narațiuni ample?
Cred în materia organică a narațiunii. Indiferent de subiectul tratat, adesea forma este cea care se impune de la sine. Am scris în mod fragmentar fiindcă viața mea, din cauza serviciului pe care îl aveam în plus, era ea însăși fragmentată. Aveam senzația unei ființe duble, care scria aceste texte ca fiind o formă de respirație între două mișcări și o apnee ale unui înotător în stilul bras. Ca și când de o parte se afla existența mea clandestină, cea a ucenicului scriitor, și de cealaltă cea a salariatului care trebuie să se adapteze social și să muncească pentru a hrăni partea scriitorului din mine. Cartea este așadar un mijloc de a te opri pentru a putea respira, de a reconcilia ambele condiții umane, punându-ți întrebări asupra modului de a trăi altfel și a dorinței de a reda farmecul necesar vieții de zi cu zi.
Ce mesaj doriți să adresați cititorilor români cu ocazia publicării în limba română a cărții dumneavoastră?
Sper ca Hoinar prin România să-i ajute pe cititorii români să-și regăsească o parte din trăirile lor, să-și recunoască propriul lor fel de a fi, filtrat prin privirea unui străin, de a-și privi țara, deseori tocit de realitate, să-și împrospăteze imaginea pe care o au despre ea, una deformată puțin, când nu mai pot sau nu mai vor să o vadă. Cu toții avem o legătură complicată cu propria noastră cultură, trebuie să facem însă pace cu noi înșine pentru a putea merge mai departe.
AUTORUL
După un master în producție și scenaristică la Sorbona, Grégory Rateau a predat arte vizuale și a organizat un cineclub în mai multe cinematografe din Paris. Jurnalist, scenarist și producător de filme, îi place să călătorească pentru filmele sale (Maroc, Algeria, Liban, Nepal etc.). Pasionat de excursii și de aventură, în 2014 a hotărât să se stabilească în România. În prezent este redactor-șef la Lepetitjournal.com (primul site de informații în limba franceză consacrat României) la București și colaborator al Radio România Internațional.
CARTEA
În general, străinii nu știu foarte multe despre România. Cunoștințele lor se limitează la mitul vampirului din Transilvania și la câteva generalități despre folclor. De obicei ignorată, dacă nu chiar disprețuită de unii, această țară este obiectul multor prejudecăți. De aceea, Grégory Rateau, de formație cineast, a vrut să-și facă o idee nouă. A străbătut România de la București până în zone rurale izolate, din pădurile Carpaților până pe plajele din Delta Dunării. Alături de el veți descoperi lucruri uimitoare și, poate, veți privi România cu alți ochi.