Al treilea lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, Zavera, e interesant pentru felul cum pune în relație narațiunea cu muzica pentru a construi o dramă psihologică despre un tânăr antreprenor (Dorian Boguță) a cărui existență se destramă după moartea accidentală a celui mai bun prieten și partener de afaceri (Șerban Pavlu).
Filmul produs de Saga Film a intrat în cinematografe în 29 noiembrie și îi mai are în distribuție pe Ioana Flora, Medeea Marinescu, Coca Bloos, Ioana Ana Macaria, Dan Tudor și alții. Regizorul a scris scenariul împreună cu Mircea Stăiculescu și răspunde acum întrebărilor SDC.
Zavera e un film muzical nu numai datorită celor opt gimnopedii pomenite în subtitlu și titlurile capitolelor, dar și prin felul cum e scris, de pildă prin motivele care se repetă (curățatul armei ș.a.). Sunt foarte curioasă dacă punctul de plecare pentru poveste a fost (și) muzica lui Erik Satie, ale cărui două Gnossienne se aud în film în interpretarea lui Cristian Lolea (autorul muzicii originale).
În construcția poveștii, Satie a apărut mai târziu. Cum am declarat mai demult într-un alt interviu, filmul a pornit la început ca o poveste multiplă, pe mai multe sub-ploturi, cu opt protagoniști. Din motive de regândire bugetară, am intrat în cele din urmă în filmare cu această variantă, a eroului unic, care duce însă povestea inițială. Această structură a adus după sine constructul logic, aproape matematic, al celor nouă zile din viața personajului Ștefan, un ins marcat de idiosincrazii, fobii, ticuri. Construcția pe zile a adus după sine titlurile capitolelor și muzica lui Satie.
De ce nu ai folosit Gymnopediile în coloana sonoră, ci numai Gnossiennele?
Aici am să-l citez pe Cristi Lolea, compozitorul piesei finale de generic, dar și interpretul muzicii lui Satie din film. Discuția cu el pe tema muzicală a filmului a marcat trei puncte: Gnossiennele sunt mai discursive (narative) și mai contemplative decât Gymnopediile; Gnossiennele 3 și 4 (cele folosite în film) sunt mai potrivite ca atmosferă nu numai în comparație cu Gymnopediile, ci și cu celelalte Gnossienne; și în plus Gymnopediile sunt mult prea cunoscute (No.1 în special).
Iar eu, în toată perioada în care am căutat muzica potrivită pentru film, îmi doream ceva la hotarele celebrității, dar și ale uitării. Sau măcar ceva mai puțin „frecventat“.
Sunt două scene în care eroul ascultă o emisiune radiofonică despre limba română, iar la a doua sunt explicate sensurile cuvântului „zaveră“ – printre altele, acțiune violentă împotriva unei nedreptăți, tumult, zarvă agitație. Revenind la ce spuneam mai sus, zavera – adică trădarea venită de la cel mai bun prieten, este tumultul, zgomotul care strică armonia existenței lui Ștefan? De ce ai ținut să explici asta?
Desigur, și zavera, și zgomotul, și bruiajul sunt toate în Ștefan. Ele generează conflictul și nevroza lui. Iar explicitarea cuvântul a apărut necesară undeva în postproducția filmului, când am constat, spre surpriza mea, că foarte mulți oameni nu știu sensul cuvântului. Iar în clipa în care cineva căuta „Zavera“ printre numele personajelor din scenariu, am ales ca filmul să fie și dicționarul. Rămâne însă și spectatorului de descâlcit ceva – de ce „Eteria“ a ajuns la noi să fie cunoscută, grație unui cuvânt bulgăresc, drept „Zavera“?!
Mi-a plăcut cum ai construit tensiunea de thriller psihologic înăbușit, dar finalul mi s-a părut brusc și nu cum mă așteptam. Fără a-l dezvălui, poți explica de ce în numerotarea capitolelor ai sărit de la gimnopedia a noua (dacă nu mă înșel) la a 19-a (finalul), deși spui de la început că filmul are doar opt gimnopedii? Nu crezi că va fi derutant pentru spectator?
Poate fi derutant, dar, matematic, este corect, și am ținut foarte mult la rigoarea matematică a acestui proiect, care are o structură simplă. Urmărim 19 zile din viața lui Ștefan – 19 gimnopedii, fiecare zi ca o serbare e vieții, ca un rit de „trecere“, de inițiere. Din care, cum spuneam la început, noi vedem doar nouă zile/ gimnopedii, și anume cele enumerate în titluri.
Ștefan va trece prin: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Iar rezoluția lui este construită lent în ultimele trei secvențe/ trei zile – sintetizând etapele transformării lui Ștefan. Consider că acest final, lent, în trei secvențe, spune tot ce trebuia spus despre deciziile și acțiunile personajului.
Ai avut și altă variantă de final pentru această scuturare de plăci tectonice care i se întâmplă personajului principal?
În primă instanță, finalul te poate surprinde. Dar apoi îți dai seama că era cât se poate de firesc să fie așa. Ștefan avea trei variante (exceptând varianta tip Aurora): despărțire, împăcare, împăcarea despărțită. Am ales varianta care mi se părea că reflecta cel mai bine personajul, în care poate teama de necunoscut și dorința de a păstra niște aparențe înving. Lupta și victoria lui Ștefan s-au dus pe un alt plan.
Zavera nu mi se pare un film de actualitate, vreau să spun că nu cred că asta e miza lui, dar toate referințele la realitate sunt autentice. Cât de important a fost pentru tine și pentru poveste să ancorezi această dramă psihologică într-un context cât mai riguros și mai atent?
Zavera are la bază o temă generală și veche de când lumea – prietenia înșelată. Dar, pe sub-teme, în fiecare zi din viața lui Ștefan găsim toate obsesiile societății contemporane (care la noi funcționează doar de fațadă): împărțirea deșeurilor pe căprării deși, când sunt strânse, ele se pun la un loc; folosirea corectitudinii politice în limbajul de zi cu zi (o cauză aparent pierdută); propensiunea celor foarte bogați spre sporturi exotice (vezi aici pușca care presupune o vânătoare); îngrijirea bătrânilor bazându-ne pe supermarketul de cartier și pe vecini etc.
În final, filmul vorbește despre drama omului care încearcă să găsească un adevăr ascuns în spatele multor minciuni. Este lipsit de actualitate? Nu știu, poate.
Ce calități ai căutat în actorii din rolurile principale? Mă refer mai ales la personajele interpretate de Dorian Boguță și Ioana Flora.
În general ceea ce caut la toți actorii cu care lucrez : adevăr, dualitate, gând interior. În cazul de față, Dorian Boguță a fost alegerea naturală pentru Ștefan, prin energia, vitalitatea și aparenta lui dificultate de a se conecta cu ceilalți. Dorian poartă cu el un mister.
Cu Ioana a fost altă poveste, ceva ce ține de karma acestui proiect. În perioada de casting am avut trei variante de Roxane. Fiecare din ele construia, în angrenaj cu Ștefan, relații total diferite. Am ales varianta care să aducă un plus de, să-i zicem, nebunie și mister.
Eram pe la mijlocul filmării și urma să avem prima zi de filmare cu „această“ Roxana. Întâmplarea a făcut ca în dimineața zilei respective actrița să ajungă cu mâna în ghips în urma unui accident stupid din seara precedentă. A trebuit să revizuiesc dintr-o dată relația dintre Ștefan și soție, să schimb tot ceea ce gândisem de la începutul filmării despre ei. Ținând cont de ceea ce filmasem deja cu Ștefan, varianta optimă a devenit Ioana Flora.
În acest moment Ioana aduce în proiect, în relație cu Dorian, o prospețime, un secret și o frustrare. Și, în egală măsură, o aparentă neîndemânare în relația cu ceilalți – pandantul perfect pentru Ștefan. Dificultățile ei de adaptare credibilizează posibilitatea clivajului dintre cei doi parteneri. E important să crezi că ceea ce bănuiește Ștefan poate fi adevărat.
Am mai făcut interviuri până acum, dar nu cred te-am întrebat niciodată care sunt cineaștii tăi preferați. Te întreb pentru că mă aștept să-i pomenești pe Kieslowski și Antonioni.
Corect. Totuși, dacă ar fi să-i pun într-o ordine, aș începe cu Antonioni, l-aș sări pe moment pe Kieslowski și l-aș nota în schimb pe Forman, iar apoi aș pomeni de Kubrick. Ca să ajung abia acum la Kieslowski, la Roy Andersson și Nuri Bilge Ceylan. Și lista ar fi doar așa, începută…
FOTO 1: Adi Marineci