Când nu scrie, Radu Pavel Gheo traduce din engleză în română pentru Editura Polirom. Cea mai recentă carte pe care a tradus-o este Prăbușirea, „un volum superb al lui Francis Scott Fitzgerald“. I-ar plăcea să traducă Shakespeare, dar crede că este peste puterile sale. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Gheo a vorbit despre începuturile lui în zona traducerilor, despre provocări, metode și lumi paralele.
Ești și scriitor, și traducător. Faptul că scrii te ajută la momentul traducerii sau mai mult te încurcă?
Mă ajută, sigur că mă ajută. Dar cel mai mult mă ajută, cum mă ajută și la scrisul propriu-zis, faptul că sunt cititor. Ca să cunoști bine limba din care traduci, dar mai ales și mai mult limba în care traduci, registrele ei, vocabulele potrivite, să prinzi tonul, vocea cărții, să recunoști și să refaci aluziile culturale – atât cât e posibil –, trebuie să fi citit mult și variat. Traduci nu doar dintr-o limbă în alta, ci și dintr-o cultură literară în alta, dintr-o epocă în alta – de exemplu, într-un fel folosești resursele limbii române când îl traduci pe Jack London, clasic american de la începutul secolului XX, și altfel când traduci un autor contemporan ca Philip Roth. Iar asta înveți citindu-i pe alții, inclusiv alți traducători. Ca peste tot în domeniul literaturii, și în traducere cărțile se fac din cărți.
Care a fost contextul în care ai început să traduci?
Prima carte tradusă a fost un roman SF foarte inteligent și foarte cunoscut, Contact al lui Carl Sagan, la propunerea bunului meu prieten, azi și editor, Horia Nicola Ursu. Noi ne știam din lumea diversă și, altfel, foarte solidară a scriitorilor și traducătorilor de science fiction. E un fel de confrerie francmasonică asta, a SF-iștilor de odinioară. Asta se întâmpla prin 1996-1997 și țin minte că am tradus romanul la o mașină de scris mecanică chinezească, Flying Fish. Din motive încâlcite, traducerea a apărut abia în 2006 la Editura Nemira, dar, cronologic, asta a fost prima mea traducere. Mai târziu, în 1998, în perioada petrecută de mine în Iași, o fostă colegă de facultate de-a Alinei (n.r.: Alina Radu, soția lui Radu Pavel Gheo) m-a recomandat la Editura Polirom ca potențial traducător, fiindcă mă știa serios, pasionat și sărac. Am dat o probă de traducere, apoi am primit o carte a unui cercetător bulgar, Iuri Stoyanov, despre erezia bogomililor, Tradiția ascunsă a Europei. A fost prima carte tradusă pe computer, pe primul meu computer, care – țin minte și acum – avea un hard disk de 700 MB (cu totul!). O am și acum pe computer, salvată în fișiere cu nume de tipul STO1DOC.doc, STO2DOC.doc, fiindcă Wordul de la acea vreme nu accepta nume mai lungi de opt caractere. A venit apoi primul premiu pentru traducere, la următoarea mea traducere, Leo Strauss, Cetatea și omul, tot la Polirom, apoi prima traducere literară (un roman de David Lodge, Muzeul Britanic s-a dărâmat) și de atunci traduc exclusiv pentru Polirom. Nu pentru că aș fi semnat un contract de exclusivitate cu editura, ci pentru că editura mi-a oferit mereu câte ceva de tradus, mi-a dat ocazia să-mi încerc puterile cu cărți și autori mari din literatura engleză și americană și, nu în ultimul rând, fiindcă a fost întotdeauna corectă și promptă când venea vorba de plata traducerii. Nu-i puțin lucru, să știi!
Ai un ordin de mărime, cam câte cărți ai tradus până acum?
Am un CV, deci pot verifica: 28 de cărți, unele de 250 de pagini, altele de 600-700. Cum s-a nimerit.
Care au fost preferatele tale?
Prima care îmi vine în minte e Prăbușirea, un volum superb al lui Francis Scott Fitzgerald care stă să apară la Polirom. Dar aici e ceva relativ, fiindcă dacă m-ai fi întrebat înainte de a mă apuca de traducerea lui Fitzgerald, aș fi zis că traducerea la care țin cel mai mult e De ce scriem, volumul de eseuri și confesiuni al lui Philip Roth, ultima lui carte antumă. Și, înainte de el, traducerea anterioară – cred că traducerea cea mai apropiată devine și cea preferată și tot așa, de la una la alta. În privința asta traducătorul își poate permite să fie infidel. Însă Fitzgerald e un mare scriitor, mare și tragic prin destinul lui și al operei sale: a murit relativ tânăr, conștient de valoarea cărților lui mari, Blândețea nopții, Marele Gatsby, amărât de slabul ecou pe care l-au avut amândouă și cu un mare roman neterminat, Dragostea ultimului magnat. Deci Fitzgerald. Dar mai întreabă-mă peste câțiva ani, că nu știu sigur dacă aș da același răspuns.
O carte pe care ai tradus-o și care ți s-a părut complicat de tradus?
Multe dintre cărțile pe care m-am angajat să le traduc au fost complicate, fiecare în felul ei. Am tradus Bătrânul și marea și Fiesta lui Hemingway și mă agitam pe scaun la fiecare frază: stilul lui simplu și curgător, cu felul în care se împletesc și se leagă frazele în blocuri compacte, e teribil de greu de reprodus în română dacă vrei să păstrezi aceeași senzație de cursivitate și claritate. Jack London a fost greu de tradus – scrie într-o engleză de început de secol XX care e mult diferită de engleza actuală. Philip Roth, pe de altă parte, scrie într-o engleză contemporană, una foarte rafinată, cu fraze complexe, întortocheate, elegant construite – nici astea nu-s deloc ușor de transpus în română. De fapt autorii mari sunt întotdeauna greu de tradus. Cred că asta le dovedește valoarea: apelează la toate resursele limbii lor și le valorizează într-o manieră proprie, aducând ceva nou în limbă, în curgerea frazei. Și noul ăsta, originalitatea vocii lor, trebuie păstrat pe cât posibil și în traducere. Altfel cititorul nu înțelege de ce Hemingway e Hemingway și Philip Roth e Philip Roth – căci nu doar poveștile pe care le spun ei contează, ci și felul cum le spun.
O carte pe care ți-ar plăcea foarte mult s-o traduci?
Mi-ar plăcea să pot traduce Shakespeare, dar cred că e mult peste puterile mele. Sau, în cel mai bun caz, mi-ar cere să investesc multă trudă, pe care – orgolios cum sunt în sinea mea – mi-ar plăcea s-o investesc în propriile cărți, dacă or mai fi.
Recitești după publicare cărțile pe care le traduci?
Nu, adică nu programatic. Se mai întâmplă să recitesc vreo traducere proprie pur și simplu fiindcă vreau să recitesc cartea respectivă. Dar nu-mi recitesc traducerile ca să mă verific, fiindcă – traducătorii știu bine asta – riști mereu să găsești locuri unde ți se pare că ai fi putut găsi o formulare mai bună, care la rândul ei ar putea fi înlocuită de alta mai bună și apoi de alta și mai bună… ăsta-i un abis în care nu vreau să mă arunc.
Ți s-a întâmplat să vezi oameni citind cărțile pe care le traduci tu?
Sincer, nu prea. Am văzut în câteva rânduri la bibliotecă și, parcă, o dată, într-un parc niște oameni care citeau câte-o traducere de-a mea: un David Lodge, Bătrânul și marea, Jurnalele lui Fowles – mi se pare… E o senzație plăcută, simt o ușoară căldură undeva în piept, în gât, dar îmi trece repede. Nu fiindcă nu mi-aș prețui traducerile – am și eu mândria mea și mă bucur când cineva citește fără să se strâmbe o carte tradusă de mine –, dar nici nu vreau să exagerez rolul traducătorului, mai ales când e vorba de proză. La poezie e cu totul altă poveste, mult mai complicată. Ca traducător, te angajezi să faci o treabă, o faci cât de bine poți și asta e. E-o meserie grea, de înaltă calificare, și de-aia cred că mă bucură cel mai tare aprecierile celor din branșă, care știu ce e în spatele unui spectacol de cuvinte aparent firesc și curgător.
Ți se întâmplă să cauți zile în șir în minte un cuvânt pe care vrei să-l folosești într-o traducere și să ai la un moment dat un moment de ușurare, în care faci orice altceva și îți vine în minte cuvântul căutat?
O, da, tot timpul! Atât de des încât aproape că a devenit o metodă: atunci când nu găsesc cuvântul potrivit, mă ridic (furios) de la masă și mă apuc de ceva concret, îmi fac de lucru cu mâinile, spăl vase sau aranjez ceva prin casă – și în timpul ăsta mintea lucrează, se-nvârt acolo niște rotițe, treaba lor, chestia e că până la urmă cuvântul sau expresia iese ca printr-o fantă din dosul minții și gata, am prins-o.
Crezi că au început cititorii să se uite mai cu atenție la cărțile pe care le citesc, să fie interesați, de exemplu, de numele traducătorului?
Îmi place să cred că da. Aici au și editurile contribuția lor atunci când promovează traduceri împreună cu traducătorii, și librarii care organizează asemenea lansări, dar cu siguranță un cititor e atras și de un nume familiar care apare acolo, pe pagina de titlu, cu litere mai mici, sub numele autorului propriu-zis. Numai că numele acela, al traducătorului, trebuie să-i confirme așteptările – la asta mă gândesc întotdeauna când traduc. Dar mai e un nume pe care de obicei cititorii nu-l remarcă, fiindcă apare abia pe ultima pagină, în caseta tehnică: cel al redactorului. Și îți zic așa, din experiența mea de traducător, că redactorii au și ei un rol important, foarte important. Te pot salva de gafe, scăpări, alunecări deprivire, limpezesc textul în momentele când traducătorul, prea apropiat de original, îl mai încâlcește, oferă alternative. Eu, unul, mă uit de ceva vreme și la numele redactorului – și de multe ori descopăr nume de scriitori sau traducători cunoscuți, care sunt și ele o garanție a calității cărții.
Știu că, cel puțin atunci când scrii, preferi să scrii întâi de mână. În ceea ce privește traducerea, cum funcționează pentru tine? Tot de mână și apoi culegi la computer?
Nu, de tradus traduc întotdeauna direct pe computer – poate și pentru că, orice s-ar zice, traducerea nu e totuna cu creația. Atunci când scriu, rumeg îndelung frazele, caut cuvintele, tai și rescriu, revin, refac… e greu, o știi și tu. Pe când la o traducere textul este deja gata scris, definitivat, redactat, corectat, acțiunea, personajele, curgerea frazei – totul e pus la punct așa cum trebuie. Eu nu trebuie decât să găsesc forma potrivită în limba română și asta o pot face direct pe computer, fiindcă munca cea mai grea – aia pe care eu n-o pot face decât pe hârtie – s-a făcut deja, a făcut-o altul.
Cât timp lucrezi, în medie, la traducerea unei cărți?
Depinde – știu că e un răspuns evaziv, dar chiar depinde de multe lucruri: de complexitatea cărții, de stilul în care e scrisă, de familiaritatea mea cu autorul și cu limba folosită de el, de alte circumstanțe exterioare, ce n-au legătură cu traducerea. De multe lucruri. O narațiune „obișnuită“ e mai ușor de tradus decât un text cu tentă experimentală sau particularizat stilistic – de exemplu, am avansat greu prin multe pagini din Nu există țară pentru bătrâni al lui Cormac McCarthy, fiindcă avea o mulțime de termeni și pasaje influențate de spaniolă, un fel de spangleză ce trebuia redată sau marcată cumva în română. Alteori nu am îndeajuns timp seara/ noaptea (fiindcă eu atunci traduc), sunt prea obosit sau sunt prins cu alte treburi. Dar, una peste alta, în mod normal aș termina o traducere de 300 de pagini în vreo șase luni – fără accidente pe parcurs.
Și tot legat de partea tehnică a tradusului, ai vreun ritm pe care ți-l impui? Un număr de pagini pe zi? O rutină?
În funcție de carte, da, încerc să-mi impun un ritm. Uneori trei pagini pe zi, alteori cinci – dar nu reușesc aproape niciodată să-mi fac norma. E de fapt o strategie personală: îmi impun mai mult decât pot duce și, dacă îmi iese pe jumătate, tot sunt mulțumit, fiindcă mă încadrez în program.
Poți să scrii în perioada în care lucrezi la o traducere? Sau preferi să termini întâi traducerea?
Nu, nu: când scriu nu traduc, când traduc nu scriu. Nu pot trece de la una la alta. Sau pot scrie bucăți scurte, de una-două pagini, care nu-mi cer mai mult de două zile. Dar atunci când lucrez la un roman, să zicem, fie nu traduc, fie întrerup scrisul – de preferință la finalul unui capitol, să nu rămân cu fraza în „și atunci…“.
Cele mai frumoase momente din timpul traducerii unei cărți?
Când reușesc să găsesc o variantă românească reușită la o aluzie culturală, la un joc de cuvinte, la niște versuri, la un set de repetiții semnificative. Când dau peste o frază frumoasă în engleză și mi se pare că nu i-am stricat frumusețea traducând-o. Dar în primul rând când o termin, când traduc ultima frază și răsuflu ușurat: gata.
Cât de simplu sau de complicat îi este unui scriitor să supraviețuiască financiar din scris și din tradus?
N-avem noi spațiu destul în interviul ăsta pentru câte explicații ar fi necesare. Așa, rezumativ, zic că se poate supraviețui, nu și trăi decent. Și de vină nu-s nici traducătorii, nici editorii, nici cititorii, ci amărâta noastre de cultură a necărții. Producem marfă spirituală cu entuziasm mare și cerere mică. Ce să zic…
Ți-am luat un interviu în 2016, după publicarea romanului tău, Disco Titanic (Editura Polirom). Ce s-a schimbat între timp în viața ta?
Multe s-au schimbat, că au crescut copiii. Citesc mai puțin, scriu mai puțin, în schimb trăiesc sub vraja lor, a Marinei și a lui Ștefan. Sunt și mai stresat, mai ales că-s pus în poziție de autoritate, trebuie să impun reguli și restricții – și nu mi-a plăcut niciodată să fiu ori să par autoritar, iar acum n-am încotro. Pe de altă parte văd toate desenele animate pe care le-am ratat în copilăria mea comunistă, de la cele cu Mickey Mouse și Woody Woodpecker, până la Pink Panther și Popeye Marinarul. Și altele. Nu-i chiar rău – știi că până acum eu n-am văzut niciodată Dumbo? Și nici Aristocats de la cap la coadă?
Dincolo de tradus și de scris. Ce citești acum?
În primul rând citesc ce redactez. Dacă îmi rămâne timp, mai fur vreo jumătate de oră de lectură seara, cât mă duc puterile. Dar nu în fiecare seară, nu, nici vorbă. Acum-acum am început Don Quijote de la Mancha, în traducerea lui Sorin Mărculescu, că de mult curios eram cum sună. Probabil că în vreo șase luni o să apuc s-o termin. Și recitesc, după 40 de ani, Basmele lui Wilhelm Hauff.
Îmi recomanzi să citesc la începutul lui 2020 o carte pe care ai citit-o și care ți-a plăcut?
Da, cu plăcere: Lăptarul, un roman de Anna Burns care stă să apară la Editura Polirom. Nu fiindcă a luat Booker Prize, deși asta e deja o garanție a valorii. Dar e o carte scrisă minunat, cu o temă captivantă: povestea unei adolescente hărțuite de un luptător pentru independența Irlandei de Nord în anii 1970. E acolo o enclavă ciudată, o lume descrisă în priză directă, cu o tensiune extraordinară, iar stilul în care e scrisă, stilul chiar face toți banii. Eu am redactat cartea, așa că am citit-o în paralel și în engleză, și în română, și zic așa, cu gelozie admirativă, că traducerea Mihaelei Ghiță e absolut superbă – și asta chiar era o carte greu de tradus. Eu aș propune-o la toate premiile pentru traducere din engleză.
În același interviu din 2016 te întrebam, la final, ce faci într-o lume paralelă. Pe atunci spuneai că ești undeva, la soare, la malul mării, într-o vară veșnică, alături de soția ta, Alina, și de cei doi copii, Marina și Ștefan. Sunt curioasă dacă între timp s-a schimbat ceva și o să te întreb din nou: ce face acum Radu Pavel Gheo într-o lume paralelă în care nu scrie și nu traduce?
Păi, e tot acolo sau tot acolo ar vrea să fie. Mă duc chiar acum să culeg un mănunchi de banane, că mi s-a făcut poftă.
FOTO: © Ciprian Hord