Volumul lui Orlando Figes nu este numai despre corespondența pe timp de… Gulag dintre un bărbat și o femeie care se iubesc foarte mult. În jurul acestui nucleu epistolar, Figes reușește un adevărat tur de forță – încă unul! – în încercarea de a oferi o imagine nuanțată a felului în care s-a manifestat în aproape toate privințele terifiantul comunism stalinist.
Timp de doi ani istoricul englez a transcris aproape 1.500 de scrisori dintr-un cufăr („cufărul cel mic“, de 37 kilograme…) conținând corespondența dintre Lev și Svetlana Mișcenko, doi soți care s-au cunoscut în studenție, în anii ’30, iar apoi au fost despărțiți de război între 1941 și 1945 și de încarcerarea lui Lev în Gulag din 1946 până în 1954. Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag nu e numai o antologie de scrisori transcrise – nici pe departe! –, deoarece autorul a folosit drept surse istorice interviurile luate lui Lev și Svetlanei, rudelor și prietenilor lor, scrierile altor prizonieri de la Peciora, interviurile luate localnicilor și chiar arhivele lagărului de muncă. Motiv pentru care aproape că devine o lectură obligatorie pentru istoricii interesați de memorialistică și lumea sovietică postbelică.
Între război și lagăr
Povestea nemaiîntâlnită a lui Lev Mișcenko – într-o perioadă istorică în care de fapt extraordinarul devine regulă – n-ar trebui să sară peste episodul interogatoriului condus de un maior american în micul orășel german Eisleben, după ieșirea din lagărul de la Buchenwald. Aici, americanii au încercat să-l convingă să emigreze în America, dat fiind faptul că Lev era specialist în fizică nucleară. Motivul pentru care nu a dat curs invitației, negând pur și simplu adevărul politic din Uniunea Sovietică, era simplu – el voia mai mult decât orice să se întoarcă acasă, la cei pe care-i iubea, mărturisind: „Svetlana și familia ei, mătușa Olga și mătușa Katia, unchiul Nikita: ei erau oamenii care-mi erau dragi“. Nu putea renunța la cea mai mică ocazie: „Chiar dacă șansa ca ea să fi fost în viață ar fi fost infimă, cum aș fi putut să-i întorc spatele și să plec în America?“.
Eisleben a fost locul eliberării și începutul unei noi vieți. Doar că atitudinea militarilor sovietici care i-au preluat pe foștii prizonieri a fost de-a dreptul dușmănoasă, toți soldații recuperați fiind încarcerați într-o închisoare administrată de o unitate specială NKVD supranumită SMERȘ (acronimul pentru „Moarte spionilor!“) care avea sarcina de a identifica soldații sovietici care colaboraseră cu germanii. Evident că în cele din urmă anchetatorii SMERȘ l-au acuzat de spionaj pe Lev, chiar dacă acesta lucrase împotriva nemților, nu pentru ei. Acuzația s-a soldat cu condamnarea la moarte pe 19 noiembrie 1945 pentru „trădare de patrie, în conformitate cu articolul 58-1b din codul penal rezervat militarilor sovietici“. Apoi, în cadrul unui proces care a durat 20 de minute, sentința a fost comutată la 10 ani de detenție într-un lagăr de muncă din Gulag. Totuși, condamnarea nu a fost posibilă decât în urma unui șiretlic pus la cale de anchetatori, care l-au mințit pe acuzat că ar fi urmat să fie declarat nevinovat de tribunalul militar și l-au pus să semneze un proces verbal al interogatoriului pe care Lev nu l-a citit până la capăt, acceptând acuzațiile. De la Frankfurt pe Oder, unde fusese transferat temporar, a urmat o lungă călătorie de trei luni până în nordul Uniunii Sovietice, la lagărul de la Peciora.
Salvarea prin scrisori
A urmat o corespondență care a stat mereu sub semnul incertitudinii și indiscreției. Prima scrisoare a lui Lev nu sosise la destinatar când Sveta îi scria pe 7 august 1946, primind-o pe cea scrisă de Lev abia pe 23 august: „Când ți-am scris prima mea scrisoare, tu o scriai pe a doua, iar eu am trimis-o pe a doua când tu o primeai pe prima și o scriam pe a treia când am primit prima scrisă de tine – și la radio se transmitea La Traviata!“. Totuși, fie și decalate sau interceptate, aceste scrisori ajungeau la destinatari în cele din urmă. Căci la combinatul de prelucrare al lemnului de la Peciora deținuților le era permis să primească o scrisoare cenzurată pe lună, mai bine decât în alte lagăre, unde erau permise doar patru pe an. În realitate, chiar și la Peciora, scrisorile erau aduse de două-trei ori pe lună, motiv pentru care un deținut putea să primească mai multe simultan. Figes subliniază: „Dar și așa era foarte bine și, cu siguranță, mult mai bine decât în lagărele din Gulagul anilor 1930, când era posibil ca deținuții să nu primească nici o scrisoare timp de mai mulți ani [subl. mea]. Cenzura era relativ permisivă, în mare parte fiind făcută de soțiile gardienilor din lagăr și de alți funcționari care adesea nici nu citeau scrisorile cu atenție, ci doar hașurau vreo frază la întâmplare, una complet inofensivă, ca să arate că-și făceau treaba. Doar că prizonierii nu știau lucrul acesta și-și autocenzurau scrisorile“. Și Lev și Sveta erau conștienți de existența cenzurii, de aceea au decis să-și autocenzureze scrisorile. Astfel, foloseau cuvinte codificate pentru funcționarii MVD – „unchi“, „rude“, pentru sistemul Gulagului – „umbrelă“, pentru mita în bani – „vitamina D“ (de la cuvântul denghi care înseamnă bani) și, de asemenea, foloseau aluzii literare ca să transmită mesaje despre absurdul vieții din lagăr. Sveta scria despre viața ei cotidiană, despre familie și prieteni, despre Moscova postbelică, controlând foarte bine dimensiunea emoțională a narațiunilor, inducând o aparentă lipsă de sentimente.
„Dacă nu poate fi altfel, e mai bine cum e decât deloc“ rezumă perfect situația în care fuseseră aduși acești doi oameni minunați. Scrisorile lor – numerotate cu grijă! – nu conțin deloc iluzii, mărturisind luciditatea și conștiința faptului că avea să fie o corespondență de durată. Și a durat din 1946 până în 1954, deosebindu-se de orice prin faptul că nimeni nu le cenzurase, fiind introduse și scoase pe furiș de muncitorii voluntari și funcționarii de stat sensibilizați de situația lui Lev.
După eliberare, Lev Mișcenko a redevenit fizician în 1956, alăturându-se Laboratorului de Cercetare a Razelor Cosmice, parte a Institutului de Cercetare Științifică pentru Fizică Atomică de la Universitatea din Moscova, de unde s-a pensionat în 1990, la 72 de ani. În 2006, au ieșit de la tipar memoriile sub titlul Poka ia pomniu (În timp ce îmi amintesc), acoperind perioada războiului, cu o parte finală despre Peciora (manuscrisul acestei relatări a fost predat Muzeului Regional de Istorie din Peciora), plus anexa în care este prezentată scurta poveste a Svetei și a vizitelor ei în lagărul de muncă.
Arhiva personală a soților Mișcenko a fost predată Memorialului, în 2007. Lev a murit în 2008, iar Svetlana în 2010, amândoi fiind îngropați unul lângă celălalt în Cimitirul Golovinskoe din Moscova. Pare o poveste despre un destin comun special, croit pe ideea de statornicie, descris perfect de mărturisirea Svetei: „Am știut de la bun început că el era viitorul meu. Când nu se afla acolo, îl căutam, și întotdeauna apărea lângă mine. Asta e iubirea“. Lev Mișcenko și Svetlana Ivanova au corespondat 8 ani și jumătate, fără să lase ca istoria să-i despartă. Au lăsat în urma lor cea mai mare colecție de scrisori personale din istoria Gulagului: 1.246 de scrisori, 647 de la Lev către Sveta și 599 de la ea către el. Putem spune că prin aceste scrisori cei doi au învins nefasta istorie.
Orlando Figes, Să-mi trimiți un cuvânt din când în când. O poveste de dragoste și supraviețuire în Gulag, traducere de Daniela Rogobete, Polirom, 2019