Am sa raspund ca din pusca: un joc. Parerea mea e ca, atunci cind se apuca de proza, criticii literari ar fi bine sa cam uite de teorie sau macar s-o topeasca istet, sa nu se vada cusaturile. Stiam toti trei multe lucruri despre ce se ascunde in burta unui roman, asa ca atunci cind a venit momentul sa-l scriem (in doar 17 zile!), am scos la bataie tot arsenalul teoretic, dar numai ca sa-l facem praf, cu umor.
Am parodiat zeci de tehnici, pentru ca altfel n-ar fi avut nici un haz sa scriem pe bune o carte cu gangsteri. Si nici nu cred ca am fi putut. Deci asta a fost: un joc placut si instructiv. Placut, e lesne de inteles de ce, iar instructiv, pentru ca numai asa am invatat cum se face si mai ales cum nu trebuie facut un roman. In plus, experienta asta m-a ajutat sa le pot preda studentilor postmodernismul intr-o veselie.
Ce rol ii revine personajului A. in acest roman scris la sase miini?
Unul egal cu cel jucat de Emunu (Mircea Mihaies) si Emdoi (Mircea Nedelciu). Adevarul e ca si in roman, dar si in realitate, rolurile s-au distribuit in mod natural, fiecaruia dupa putinte, fara orgolii, fara dispute asupra insemnatatii unuia sau altuia. Ceva incredibil de frumos! A. era mai agitata, ba chiar isteric disperata din cauza ca trebuia sa compuna cel putin 10 pagini dactilo pe zi (aceasta era norma fiecaruia, pentru ca la finele celor 17 zile aveam nevoie de un manuscris de vreo 550-600 de pagini). Fiindca nu putea iesi din sine insasi, precum Camil Petrescu, dar de fapt fiindca nu stia sa fabuleze la persoana a III-a, a facut si ea ce a stiut mai bine: a tinut un fel de jurnal de bord al povestii. Sau a bruiat truda baietilor prin tot soiul de fragmente tifnoase, demolatoare, cind i se parea ca Mircii s-au luat prea in serios ca autori de roman senzational. De fapt, era coplesita de stilul profesionist in care cei doi tacaneau la masinile lor ore in sir, snur, pagina dupa pagina. Ii auzea din camerele unde ei lucrau si ii venea sa moara de rusine si invidie. Dar pina la urma a biruit.
Roman optzecist, documentar si, in acelasi timp, postmodern, Femeia in rosu are in centrul sau un „drum al fantomelor”. Reprezinta acest Iter spectrorum o conditie obligatorie pentru orice romancier?
Daca n-ar fi si o infractiune (caci toate titlurile capitolelor din roman sint imprumutate dintr-un dictionar juridico-penal), Iter spectrorum ar presupune doar o cufundare in trecut. O vampirizare a vietilor unor fiinte care nu mai sint. Sau chiar a propriilor noastre vieti. Cred ca spectrele astea, care cindva au fost fapturi adevarate, din carne, singe si nervi, ii bintuie pe toti cei care scriu literatura. Dar nu stiu daca e o experienta neaparat obligatorie, pentru ca s-ar putea sa existe – oare? – si autori fericiti, care imagineaza totul, de la prima la ultima pagina. Noi insa, in clipa cind am decis sa scriem romanul, am stiut ca vom fi captivii spectrelor. Iar cel mai puternic dintre toate, care nu ne-a dat drumul din gheare, a fost spectrul literaturii. O sansa si o nesansa. O sansa, pentru ca ne-a vindecat de teama, de inhibitii. Ne-a facut liberi si puternici in cele aproape trei saptamini, cind am intors vietile si mortile unor oameni reali ca pe niste manusi. Si o nesansa, pentru ca – parca la granita paranormalului – acest joc al nostru a fost crunt pedepsit. Nu in fictiune, ci in realitate. Dar de aici incepe alt roman.