Acum vreo 9 ani – ziua precisă nu mi-o aduc aminte, dar știu că era început de vară – m-am așezat la masa din bucătărie și am început să scriu. Tocmai reușisem să-mi culc fetița, era trecut de miezul nopții. Am luat un pix și un snop de foi A4 și m-am apucat de lucru. Prima frază a fost: „Taică-meu a ajuns de vreo oră și îl aud cum își înfundă mâna în claxon – uuuuu!“ și a rămas absolut nemodificată, în versiunea finală a cărții.
Nu că m-aș fi gândit că scriu o carte. Voiam să fac o proză scurtă – ceva despre o fată și tatăl ei – dar, cu toate cafelele de peste zi, la un moment dat m-a apucat somnul. „Ei, asta e, o termin mâine“, mi-am zis. Dacă nu am terminat-o a doua zi și nici în săptămâna următoare și nici măcar în anul care a venit, a fost pentru că am descoperit în scris cea mai amuzantă și eliberatoare activitate din lume. Nu aveam nici un plan. Habar n-aveam, de la o noapte la alta, ce urmează să se mai întâmple. După ce se duceau toate treburile zilei, îmi luam o cafea sau o bere și mă așezam la masa din bucătărie. Inventam întâmplări și personaje. Dacă mi se părea că acțiunea trenează, mai omoram pe cineva. De câteva ori mi-a fost lene să povestesc și am desenat. Am scris cum scriu copiii, cu fericire și iresponsabilitate.
După o vreme, mi-am dat seama că pierd controlul personajelor și mi-am cumpărat un panou de plută, pe care l-am pus pe peretele bucătăriei. Nu știam cum arată Mihai. Google search: „Mihai“ și am ales o fotografie pe care am printat-o și am pus-o la vedere. Tot așa cu Monica, Vlad etc. Unii dintre ei erau persoane publice, alții erau necunoscuți. Români sau străini. Era important să nu uit pe nimeni, chiar dacă nu foloseam absolut nimic din biografia reală. Trecuseră câțiva ani de când ne priveam în ochi, fiind printate pe hârtie pozele începuseră să se îndoaie pe la colțuri, când într-o seară am făcut recensământul persoanelor publice ajunse din pură potrivire de nume pe peretele meu și am aflat că vreo patru ajunseseră în închisoare, al cincilea făcuse un cancer. Am desființat imediat panoul.
Se întâmplă și asta, am înțeles: dacă te ocupi multă vreme de o idee, începi să vezi semne. Citești o știre și o recunoști, fiindcă e ceva ce ai povestit dinainte (într-o vreme chiar îmi notam într-un carnețel coincidențele de tot felul, dar erau prea multe și am renunțat). Aduni în neștire cărți, fotografii, articole de ziar. Există luni de zile în care nu scrii nimic. Există alte perioade, cele cu sufletul la gură, când scrii întruna. Îmi amintesc de un 31 decembrie când ne așteptam familia la Revelion și ba mai tocam legume pentru salata boeuf, ba mai adăugam o pagină sau două. Pe urmă ne-au venit invitații, am numărat secundele până la Anul Nou, 3-2-1-sper să termin cartea!… Sper să n-o termin niciodată.
Paul Valery a spus că o poezie nu e niciodată terminată, doar abandonată: e perfect adevărat și pentru un roman. E cu atât mai adevărat pentru un roman de care nu știe nimeni, fiindcă e scris de o ne-scriitoare, al cărei soț e singurul cititor. Poate să rămână sub o formă în care există și acum: un vraf gros de foi scrise de mână, cu pixul, în bucătărie. Problema e că, dacă nu pui punct cumva, povestea nu se oprește de la sine. Continui să strângi documentație, să cumperi cărți, să aduni întâmplări. Trebuie să pui punct.
Punctul a venit în martie 2020, când România a intrat, ca mai toată planeta, în carantină. Familia noastră nucleară de trei persoane a rămas în apartamentul de bloc, conform dispozițiilor în vigoare, fără să iasă, măsurând fiecare zi după mersul soarelui în fereastră. Azi – comunicatul de azi – mese – rufe – mâine. Trebuie să faci ceva.
Pe 20 martie era termenul de predare la concursul de manuscrise al Editurii Polirom. Titlul cărții mele era, încă, Falansterul. Am făcut un brainstorming cu soțul meu. I se părea prea nu-știu-cum. Am făcut o listă de titluri. Care, care?! Era deja târziu. Copiii lui Marcel – nu prea-mi plăcea – OK, hai că-i târziu. Am făcut o adresă de Gmail cu titlul cărții. Pe urmă a picat, pentru scurtă vreme, netul. La 23:53, cu 7 minute înainte de expirarea termenului, cartea mea a plecat spre concurs. Ca și cum aș fi condus-o la tren. Ca și cum, pentru prima oară, ar fi avut substanță, început și sfârșit. Drum bun! Pot să închei o etapă. De mâine nu mă mai ocup de varză, comunități bolnăvicioase și persoane dispărute.
Faptul că a câștigat concursul a fost cel mai mare, incredibil, nemaipomenit dar din lume. Eram încă în carantină, urmăream zilnic Met Opera, citeam cărți, din când în când verificam adresa copiiiluimarcel, fără vreo speranță. Așteptam să se încheie, atât. Când am citit mesajul redactorului-șef Adrian Botez că am câștigat, era iar noapte, toate în familia noastră se întâmplă noaptea, am țipat prin casă. I-am speriat pe ai mei, care erau totuși treji – se uitau la filme, se jucau online. Am țipat. Stai să se termine jocul, mai am să omor vreo zece, ce? – am câștigat – stai un pic, nu mai durează, te doare ceva? – am câștigat concursul – un pic, adică ai febră? – la Polirom! – imediat – o să-mi iasă cartea – băi, m-a omorât, nu pot să cred! Deci de ce-ai strigat? – că îmi iese cartea la Polirom!
Ceea ce vă doresc și dumneavoastră.