Pandemia a fost până la urmă cu noroc pentru Astra Film Fest, care și-a mutat ediția hibrid (a 27-a) în aer liber (4-13 septembrie 2020) și online (16-25 octombrie 2020). Trei din cele patru locuri unde s-au proiectat filme în aer liber s-au aflat în interiorul Complexului Național Muzeal Astra (Muzeul Satului, cum e cunoscut), iar al patrulea a fost în Piața Mică din Sibiu. Nimic mai plăcut decât să stai pe perne și să urmărești un film lângă lac sau în apropierea lui ori să stai în barcă și să faci același lucru. Am auzit mulți sibieni care, nefiind spectatori fideli ai festivalului sau nefiind cinefili în general, s-au dus în Muzeul Satului doar ca să vadă filme.
Oferta a fost adaptată unui public mai larg decât publicul festivalier și a cuprins în principal producții despre România, care au și concurat pentru trei premii decise de juriul format din Oana Giurgiu, Ștefan Dobroiu și Steve Rickinson. Astfel, producția suedeză Josefin & Florin, regizată de Ellen Fiske și Joanna Karlberg, a luat Premiul pentru cel mai bun film din secțiunea România, în vreme ce Premiul de regie din aceeași secțiune s-a dus la Adrian Pârvu și Helena Maksiom pentru Totul nu va fi bine, iar o Mențiune Specială a primit producția austriacă Așteptați răspunsul operatorului, de Pavel Cuzuioc.
Documentarul lui Andrei Dăscălescu, Tatăl nostru, distins recent cu Premiul Special al Juriului la Sarajevo, a avut premiera națională la Astra Film Fest, unde a luat Premiul Publicului, decis de votul publicului plătitor de bilete. Dacă am înțeles bine, filmul lui Dăscălescu a fost inclus în competiția principală, Internațional, care va intra online împreună cu celelalte două secțiuni competitive, Europa și cea de film studențesc.
Iată mai jos câteva rânduri despre patru din titlurile incluse în secțiunea România, așezate în ordinea relevanței lor și însoțite de precizarea că documentarul românesc e tot mai valoros și mai vizibil la festivaluri internaționale, deci nu întâmplător în ultimele numere ale revistei ne-am ocupat de el.
Lemn, de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinziger (coproducție România-Austria-Germania)
Conceput ca un foarte bun film de investigație care îl urmărește pe Alexander von Bismarck, străstrănepot al cancelarului Bismarck și președinte al Environmental Investigation Agency (EIA) din Washington DC, în acțiune în România, Peru, Rusia și China, Lemn are substanță, nerv și țintește precis spre mafia lemnului și cei care o încurajează – inclusiv clasa politică.
Ca într-un film de spionaj, Alexander von Bismarck se deghizează în vânzător sau cumpărător de cherestea (după caz), iar anchetele lui, realizate împreună cu activiști locali și filmate cu camera ascunsă, urmează același scenariu indiferent de locul desfășurării acțiunii, demonstrând că tăierile ilegale de lemn, corupția politică și exploatarea cetățenilor săraci merg peste tot în lume mână-n mână.
Gabriel Păun, președintele Agent Green, și Bogdan Micu, cel care a creat aplicația Inspectorul Pădurii, sau cetățeni români de un curaj remarcabil în condițiile în care pădurarii care iau atitudine își pot pierde viața, cum s-a și întâmplat de două ori, sunt personaje în filmul a cărui realizare a influențat realitatea.
Când în 2015 au fost prezentate Comisiei de Mediu din Parlament rezultatele anchetei care demonstra că Holzindustrie Schweighofer folosește lemn tăiat ilegal inclusiv din Parcul Național Retezat, câteva zile mai târziu mii de oameni ieșeau pe străzile din București pentru a protesta împotriva defrișărilor ilegale. Văzând filmul în 2020, nu poți să nu remarci cât de greu se mișcă lucrurile și că în continuare, cu toate anchetele și protestele, se defrișează ilegal în România.
Tatăl nostru, de Andrei Dăscălescu (coproducție România-HBO Europe)
În direcția documentarului personal, narat la persoana întâi și prezentând o poveste de viață universală, Andrei Dăscălescu pune în discuție ideea de paternitate și maturizarea ce implică separarea de părinți și de traumele pe care aceștia le-au provocat. Când află că va deveni tată (scena e filmată ca într-un film de ficțiune minimalist, prin ușa de la baia în care iubita lui își face testul de sarcină), regizorul simte că e momentul să-și confrunte tatăl care-l părăsise în copilărie, călugărindu-se și stabilindu-se pe Muntele Athos.
Spectatorul participă emoțional la încercarea fiului de a lega un dialog cu tatăl său, după cum se implică emoțional și când Paula, iubita lui, le comunică părinților ei despărțiți vestea că vor deveni bunici, iar ei reacționează cu răceală, dacă nu pasiv-agresiv. Singurii care se bucură de veste sunt bunicii lui Andrei Dăscălescu, cărora acesta le-a consacrat primul său documentar, Constantin și Elena (2009).
Deci când bagajul primit de la părinți e atât de greu, cum poți să îți asumi viitorul rol de părinte? Lucrurile par să se rezolve, însă. Fiul și tatăl stabilesc un fel de relație după ce petrec mai mult timp împreună iar tatăl începe să se deschidă, deci presupunem că relația ar putea continua. E de remarcat simțul regizorului (care e și director de imagine) nu doar de a ști ce să filmeze și ce să monteze, dar și de a ști ce întrebări să-i pună tatălui. De multe ori el pare să vorbească în numele spectatorilor (de exemplu: „Nu-i un păcat să faci copii și să-i lași de izbeliște?“). Tatăl nostru e genul de film care prinde la public pentru că emoția lui e neforțată și pentru că are inteligența de a nu regla conturi, ci de încerca să înțeleagă punctul de vedere al celuilalt. Spectatorul trage singur concluziile.
Totul nu va fi bine, de Adrian Pârvu, Helena Maksiom (coproducție România-Ucraina)
Altă poveste personală despre iubire și maturizare, spusă de doi tineri care s-au cunoscut întâmplător când Adrian Pârvu căuta un colț de canapea și un ghid la Cernobîl, unde voia să se documenteze pentru un film care l-ar fi putut ajuta să-și accepte semi-orbirea cauzată de catastrofa ecologică din 1986.
Până la urmă, așa cum cei doi au povestit în interviul acordat Sdc într-unul din numerele trecute, tema și structura filmului s-au modificat văzând și făcând, Totul nu va fi bine devenind un film despre cum doi regizori debutanți încearcă să construiască o relație de iubire pe fondul problemelor de sănătate ale amândurora și sub spectrul permanent al Cernobîlului și al efectelor lui.
Totul nu va fi bine e un film la fel de sumbru precum titlul – mie mi s-a părut tragic prin efectele vizibile ori intuite pe care Cernobîlul sau unele evenimente personale le au asupra personajelor principale și secundare. E un film despre răul de pe lume, despre cât de grea e viața pe pământ și despre oameni care luptă să fie fericiți cu ghiuleaua legată de picior. Spre deosebire de Tatăl nostru, aici ai din păcate senzația că structura îți scapă puțin printre degete. Poate n-ar fi fost rău ca cei doi regizori să mai fi așteptat puțin ca viața să determine singură structura ideală a filmului.
Casa cu păpuși, de Tudor Platon (România)
Primul film regizat de directorul de imagine Tudor Platon e și el o poveste personală care urmărește o vacanță petrecută împreună de regizor cu patru femei în vârstă care sunt prietene de 50 de ani (două dintre ele fiind bunica, respectiv nașa regizorului). Mixând umorul cu nostalgia și regretul, filmul încearcă să înțeleagă bătrânețea și s-o contextualizeze cumva în avans (regizorul nu are 30 de ani).
După un început promițător, cu două dintre eroine lamentându-se că la 70 de ani sunt considerate în vârstă și n-ar mai trebui să poarte jeanși, și o primă parte în care atenția spectatorului e stimulată de acest început ghiduș ce promitea aproape o aventură pe acordurile șlagărului Violete pentru fete, filmul începe să stagneze un pic și la final dă impresia că n-a reușit să strângă prea mult material.
Ai fi vrut să afli mai multe despre viața acestor femei simpatice și rezistente, despre ceea ce le face să fie atât de puternice. Poate că asta se va întâmpla într-un alt film și că deocamdată regizorul a fost limitat de materialul pe care l-a filmat (foarte frumos, de altfel) în casa de la țară. Scenele în care doamnele bârfesc cu regizorul pictând aparent absent pe banca din spate sunt adorabile.
FOTO: Lemn, de Monica Lăzurean-Gorgan, Michaela Kirst și Ebba Sinziger