Am aflat si eu de la Magda Mihailescu acum trei ani ca Festivalul de la Cannes iti impune un bioritm ciudat. In primele zile esti avintat si ferice, ai scrie 10 pagini pe zi, ai vedea toate filmele, dar pe masura ce te apropii de sfirsitul primei saptamini, bateriile te lasa ca la iepurasii ne-Duracell. Ajungi sa te enervezi cind vecinul din spate bitiie din picior si-ti misca scaunul, te agaseaza atita lume, coada de la calculatoare, oamenii care merg prea incet cind tu te grabesti la proiectie si, in general, te enerveaza cam orice. Cum incepe filmul, te ia somnul, dar daca mergi sa te culci, nu ti se inchid ochii. Dar cum intri in a doua saptamina, cu fiecare zi esti tot mai vioi. Cercetatorii britanici ar trebui sa vada de ce... Eu acum sint in prima faza. Dar tot pot scrie citeva lucruri, chiar daca sub forma de sms (si fara greselile de ortografie si prescurtarile inevitabile). Festivalul a inceput hais-cea, cu un film care n-a placut la mai nimeni, Blindness de Fernando Meirelles. Oricum, nu trebuia sa deschida el, dar filmul preconizat (n-am aflat care) n-a fost gata la timp.
Ca un facut, s-a stricat si vremea. Vreo doua zile a plouat, am reusit sa racesc (ca de obicei, aerul conditionat vine pe la rinichi), a plouat din pacate si pe 16 mai, cind s-a dat Boogie, de Radu Muntean, in sectiunea „Quinzaine des Realisateurs”. La proiectia pentru presa, sala a fost plina, s-a ramas si pe dinafara, iar de iesit nu s-a prea iesit. De ris, am ris noi, romanii, care pricepeam poantele. Care poante sint „lost in translation”. Filmul e bun, ideea e foarte misto, actorii sint vii si senzatia e ca pe ecran e o poveste autentica. Boogie nu mi s-a parut insa mai bun decit Hirtia va fi albastra.
Gomorra e dur si oarecum asemanator cu Linha de passe
Pina la ora actuala (18.51, 18 mai), am vazut doua filme foarte bune in Competitia Oficiala – Linha de passe de Walter Salles si Daniela Thompson, respectiv Gomorra de Matteo Garrone. Am mai vazut un film cu o felatie si multe organe din domeniu – Serbis, de Brillante Mendoza, primul film filipinez care concureaza la Palme d’Or dupa 24 de ani. Multi ne-am crucit – cel putin romanii cu care am vorbit. A doua zi ne-am ris citind in caietul de presa cum regizorul explica metafora furunculului de pe fesa unuia dintre eroi. Nu ne gindisem ca e vreo metafora acolo, in afara puroiului.
Linha de passe e un portret al tinerilor brazilieni saraci din Sao Paulo, portret schitat intr-un stil apropiat documentarului, dar cu niste actori (multi neprofesionisti) extrem de buni. Un film dur si concis despre ce greu e sa mergi inainte in Sao Paulo daca n-ai bani si nu vrei sa treci de partea cealalta a liniei de marcaj (ca e si cu fotbal, de acolo titlul), adica sa-ti pierzi puritatea si sa faci compromisuri.
Si Gomorra e dur si oarecum asemanator cu Linha de passe, pentru ca vorbeste despre societatea italiana in care tineri lipsiti de perspective viseaza sa se identifice cu eroii mafioti din filme, dar capoteaza in fata realitatii, in vreme ce marii smecheri, mafioti adevarati, o duc bine mersi, cu zimbetele lor tot ca din filmele si hainele lor deschise la culoare.
E interesant cum Garrone creeaza aceasta rama cinematografica referentiala, reusind un film aspru si profund despre o realitate cu mult mai dura decit o arata filmele.
Three Monkees a impartit criticii in doua
Bine primit de critici, Waltz With Bashir de Ari Folman este un documentar de animatie, desi i se spune documentar pentru ca e inspirat din evenimente reale. E frumos desenat, cu unele cadre intr-adevar deosebite, are intentii bune – antimilitarismul (autorul face un fel de psihanaliza a participarii sale la razboiul din Liban, in anii ’80), dar ideile sale sint mult prea evidente. Nu-l depaseste pe Persepolis.
Three Monkees de Nuri Bilge Ceylan mi s-a parut sub Uzak, iar aici la Cannes vad ca a impartit criticii in doua. In „Screen International”, revista care apare zilnic pe perioada festivalului, cotatiile juriului de critici straini sint extreme – ori trei sau patru stele, ori una singura. Eu continui sa cred ca totusi nu e o catastrofa, doar o telenovela in care HD-ul da o imagine mult mai frumoasa decit o facea in Distances, filmul cu care Ceylan a venit anterior la Cannes. Si oricum, nu stiu, am o problema cu HD-ul pentru ca am vazut ca multe filme care il folosesc par ieftine si, ca sa zic expresia aia consacrata, „facute pe genunchi”.
Despre alte filme o sa scriu saptamina viitoare. Cu drag, Iulia Blaga.
P.S.: Azi a dat soarele. Poate din cauza lui Indiana Jones and the Kingdom of the Crystal Skull. Despre el, tot saptamina viitoare. Pa.