Sfirsitul din Hirtia va fi albastra este de-a dreptul cathartic (si datorita muzicii lui Verdi si vocii Nanei Mouskouri), stimulindu-ne sa ne gindim nu doar la revolutie, ci si la viata noastra, guvernata adesea de aleatoriu si absurd.
Chiar si ultimul cadru din Boogie, aparent banal, ne lasa un gust amar privind conflictul interior – dintre vechile placeri si noile responsabilitati – al protagonistului (acelasi Dragos Bucur) si criza virstei de „treizeci si ceva”.
Radu Muntean este un regizor meserias care a invatat multe la scoala publicitatii pe care o practica asiduu (ritmul impecabil al filmelor sale de acolo se trage), dar care a si mincat cinema pe piine. De pilda, secventa foarte agreabila in care „Boogie” si vechii sai prieteni, aflati in masina primului, asculta hitul de petrecere Asta seara nimeni sa nu doarma si cinta alaturi de Gica Petrescu mi se pare un omagiu adus unui cinema realist care refuza muzica non-diegetica, in general, si Fratilor Dardenne, in special – vezi scena de karaoke din primul lor mare succes, La promesse, in care tatal (Olivier Gourmet) si fiul (Jeremie Renier) cinta impreuna Siffler sur la colline, slagarul inubliabil al lui Joe Dassin (pina si refrenele celor doua melodii se aseamana).
Toate cele trei lungmetraje de pina acum ale lui Radu Muntean reprezinta niste repere de neocolit ale noului cinema romanesc, chiar daca nu sint niste filme mari, comparabile cu Moartea domnului Lazarescu sau A fost sau n-a fost?. Tinind insa cont de ambitia, deschiderea, inzestrarea si tenacitatea regizorului, precum si de echipa solida pe care el a pus-o pe picioare (coscenaristi: Razvan Radulescu si Alexandru Baciu; director de imagine: Tudor Lucaciu; montaj: Alexandru Radu etc.), nu ma indoiesc ca ne asteapta multe lucruri mari si surprinzatoare de la Radu Muntean.