„Suplimentul de cultură“ publică în avanpremieră un fragment din volumul Rusia, o ecuație complicată. Convorbiri cu Lucian Popescu, de Armand Goșu, care va apărea în curând la Editura Polirom.
– Fragment –
Partea I. Românii și Rusia, Fereastra către Răsărit deschisă de basarabeni
Dacă-mi amintesc bine, prima dată s-a vorbit despre nevoia unui centru de studii rusești la vizita președintelui Bush, care a spus ceva ce nici până astăzi nu e clar, despre România ca un fel de pod care să lege Occidentul de Rusia. Din ce spuneți, înțeleg că tocmai în acel moment ieșea din scenă generația funcționarilor care lucraseră cu Ceaușescu.
Îmi amintesc momentul vizitei lui George Bush: revenisem de curând în România, lumea tot încerca să decripteze mesajul președintelui SUA. Fiecare a înțeles ce a vrut. Secretarul general al partidului de guvernământ, Cozmin Gușă, a mers la Moscova ca să semneze un acord de colaborare între PSD și partidul lui Vladimir Putin, iar Mircea Geoană a mai trimis câțiva diplomați din MAE la studii, la Institutul de Relații Internaționale și la Academia Diplomatică de la Moscova. Ca să pregătească diplomați care să lucreze la podul spre Rusia. Prea puțin. Nici măcar nevoile curente ale MAE sau SIE nu au putut fi acoperite de învățământul superior românesc.
Deci tot la moldovenii de peste Prut s-a apelat pentru a completa schemele din instituțiile românești. Problema e că puțul a secat, iar noile generații de moldoveni, născuți în vremea perestroikăi sau după prăbușirea Uniunii Sovietice, nu mai cunosc nici limba, nici istoria, nici cultura Rusiei, așadar România n-o să mai aibă la îndemână nici această resursă, pe care nu a folosit-o așa cum trebuie. Câțiva tineri, odrasle ale nomenclaturii sovietice de la Chișinău, au fost adoptați în România de servicii și de PSDR-PSD, zona Iliescu-Năstase, în anii 1990, dar asta n-a ridicat calitatea expertizei pe Rusia. În anii 2000, cei mai mulți absolvenți care proveneau din Moldova au plecat în Occident. Unii fac acolo cariere frumoase. Poate că ar fi rămas în România dacă ar fi primit o ofertă demnă de luat în considerare. (…)
Scriitorii moldoveni s-au integrat în literatura română destul de bine. Oricum, nu mai poți să scrii o istorie a acestor decenii fără să le acorzi un capitol consistent. Limba a rămas elementul decisiv. Sunt publicați la București, Iași ca și la Chișinău, sunt citiți, premiați, sunt activi în dezbaterile publice. N-ai cum să nu-i observi, pentru că sunt spectaculoși și foarte ideologizați. Muzica contemporană românească este dominată de tinerii moldoveni, care se dovedesc extrem de talentați. La scriitorii de 35 de ani și peste, cei „născuți în URSS“, sunt prezente multe teme specifice literaturilor sovietică și postsovietică, ei știu limba rusă, sunt conectați la cultura rusă, câțiva au chiar nostalgia imperiului sovietic. (…)
Scriitorii moldoveni nu par o variantă răsăriteană a grupului din Banat sau a celui de la Cluj din literatura română. În cazul lor, diferențele parcă sunt mai mari. Există condiții pentru apariția unei literaturi moldovenești, diferită de cea română? Cum e, de pildă, cazul literaturilor elvețiană și austriacă de limbă germană, care sunt diferite de literatura germană. Nu sunt capitole ale istoriei literaturii germane. Sau vom avea două state și o singură literatură?
Grea întrebare. Vom primi un răspuns peste câteva decenii. O literatură moldovenească, autonomă față de cea română, e greu de imaginat în acest moment. Din mai multe motive: în perioada sovietică, chiar dacă au avut câțiva scriitori importanți, ei s-au consumat în bătălii locale mai degrabă pentru resurse decât ideologice, între cei care veneau din Transnistria sovietică și cei din dreapta Nistrului, fosta provincie Basarabia; puțini scriitori din Moldova sovietică au aderat la programul politic al creării literaturii moldovenești, diferită de cea română, iar când au făcut-o, s-a simțit lipsa de entuziasm; anii 1990 ar fi trebuit să reprezinte un moment de renaștere viguroasă, însă acest lucru nu s-a petrecut, perioada fiind marcată de reconectarea la cele mai importante centre universitare și culturale din România (București, Iași, Brașov, Cluj) și de reinserția oamenilor de litere moldoveni în spațiul cultural al limbii române. Chiar dacă au fost și au rămas un grup distinct și omogen în literatură, istoriografie, muzică, mai ales datorită temelor sovietice/ rusești din care se inspiră, pe termen mediu și lung, viitorul e sub un mare semn de întrebare. Noua generație nu mai știe bine limba rusă, nu citește „Literaturnaia gazeta“, nici nu mai urmărește dezbaterile culturale de la Moscova. Mai greu să te inspiri din ceva ce nu cunoști. Dar generațiile viitoare de scriitori de la Chișinău și-ar putea găsi alte surse de inspirație, alte teme, mai puțin legate de Rusia sau de trecutul sovietic. Scriitorii moldoveni au niște resurse incredibile de talent și imaginație.
De aceea spun să nu ne grăbim cu afirmații categorice. Consolidarea statalității moldovenești, formarea unei națiuni civice ar putea să favorizeze în cele din urmă o literatură moldovenească care se exprimă în limba română. Chiar dacă sunt șanse mai mici să se întâmple asta, acestea există.
CARTEA
„Indiferent de (re)sentimentele noastre față de Rusia, această uriașă entitate statală ne însoțește istoria modernă, ca o inexorabilă umbră geopolitică. Avem deci toate motivele pentru a căuta să descifrăm ce se petrece cu adevărat pe marea scenă euroasiatică din vecinătatea României euroatlantice. Profesorul Armand Goșu se dovedește cel mai competent ghid spre «complicata ecuație» a Federației Ruse din secolul XXI. El nu este un expert improvizat, ci un istoric profesionist și un intelectual public format în școala jurnalistică de la BBC, așadar impregnat de valorile libertății. Volumul de față include interviurile acordate de Armand Goșu după anexarea peninsulei Crimeea și declanșarea conflictului hibrid din estul Ucrainei, urmate de tensiunile tot mai acute dintre Kremlin și puterile occidentale.
Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanțe, paradoxuri și simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goșu sunt articulate elegant și se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămați labirintul slav întins între Sankt-Petersburg și Vladivostok.“ (Teodor Baconschi)
AUTORUL
Armand Goșu predă din 2004 istoria politică a Rusiei și a URSS, istoria politicii externe și a diplomației sovietice, evoluții în fostul spațiu sovietic și introducere în istoria serviciilor secrete sovietice. Are un doctorat în istoria Rusiei, cu o teză despre politica externă a Imperiului Rus (Moscova, 1998). A avansat până la gradul de cercetător științific principal II la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga“ al Academiei Române, unde a lucrat între 1991 și 2001. A fost coordonator de programe la Institutul Român de Istorie Recentă (2002-2004). Din 2004 este conferențiar la Universitatea din București. A fost corespondent la Moscova pentru radio BBC, în anii 1995-1998 și 1999-2000. Între 2005 și 2010 a fost redactor-șef adjunct, iar în perioada 2013-2014 redactor-șef al revistei „22“, editată de Grupul pentru Dialog Social.