Cu Cornul inorogului (Polirom, 2021) de Bogdan Crețu, ne-am văzut puși în fața romanului de debut al unui critic. Și nu doar atât, pentru că autorul acestei cărți de peste 400 de pagini este și istoric literar, profesor universitar la catedra de Literatură a Literelor ieșene, director al Institutului de Filologie Română „A. Philippide“ din cadrul Academiei Române (Filiala Iași), dar și noul redactor-șef al unei publicații cu o îndelungată tradiție, revista „Timpul“, recent relansată. Pornind de la Cornul inorogului, așadar, am stat de vorbă cu Bogdan Crețu despre trecerea „de cealaltă parte a cărții“, la creația de ficțiune, dar și despre noua generație din literatura autohtonă, despre întâlnirile memorabile avute în lumea literară sau despre cum a început atracția sa pentru textul scris, într-un sat dobrogean cu nume turcesc, Cobadin.
Cum a apărut Cornul inorogului, cum ați lucrat pentru acest prim roman?
Să o luăm invers: nu am simțit că am „lucrat“ la această carte. Dimpotrivă: multă vreme, ea a fost „altceva“-ul de care aveam nevoie, spațiul unde fugeam atunci când mă simțeam sufocat de lucrul obișnuit, cel de profesor, istoric literar, critic, eseist și nu mai știu ce. Mi-am creat un refugiu, ca un fel de insulă exotică, în care totul este permis și totul este posibil. Prin urmare, scrisul la roman a fost ca o vacanță. În vacanță ești vesel, te simți iresponsabil, îți permiți să fii un pic mai neglijent, uneori mai frivol, să nu-ți mai calculezi gesturile, reacțiile, ponderea lor socială; oricum, ești bucuros, plin de energie. Așa m-am simțit și eu scriind, amuzat, dar mai ales liber, foarte liber. De asta nici nu am pus frână când am simțit că-mi forțez limitele imaginarului sau ale prejudecăților. După ce textul a dat să capete o formă, au început să apară sentimentele alea care n-au legătură cu arta, care oricum nu te duc prea departe în creație: rușinea, bunul-simț, morala, calculele. Am ezitat, a fost mult mai greu să mă decid să public romanul decât să îl scriu. Din varii motive, dintre care cel mai important e, poate, modul în care nu se așază printre celelalte cărți ale mele: e ca un volum cu formă trapezoidală sau hexagonală, oricât te-ai strădui, nu-i găsești un loc firesc în raft. Dar era prea târziu: dacă am scris, scris rămâne. Deci și publicat. Adică asumat. Îmi plac farsele. Cele orientate către sine cu atât mai mult. În plus, nu mai sunt la o vârstă la care să-mi refuz formele de bovarism. Ce am de pierdut? Poate am. Dar nu regret deloc faptul că am scris și am publicat Cornul inorogului. Creadă fiecare ce vrea și ce poate: unicul meu pariu e cu mine, cu cititorul care sunt, cu scriitorul care sper că voi deveni.
În primele pagini ale cărții, protagonistul își pierde tatăl, ceea ce pare să funcționeze ca un pretext, ca un declanșator pentru întreaga poveste. Iar tatăl lui Dinu Zărnescu este unul dintre oamenii cărora comunismul le-a schimbat parcursul vieții, făcându-l să se refugieze în alcool și să aibă o relație mai degrabă distantă cu propria familie. Nu sunt multe romanele românești de azi care abordează efectele comunismului în destinele indivizilor, de ce ați considerat important să porniți de aici?
Personajul meu, Dinu Zărnescu, e îmbrâncit în propria viață de moartea tatălui. Nu e nimic special aici, cu mulți dintre noi se întâmplă așa. În viața tatălui există o cezură, un gest disident, care i-a imprimat un curs nedorit, care poate i-a schimbat destinul. Dar și în viața protagonistului există o cezură, un moment zero: întâlnirea cu Diana și șocul erotic pe care îl are. Două experiențe, una politică, alta erotică, ambele catastrofale. Semn că erosul poate fi la fel de violent precum totalitarismul. Am gândit o relație abrazivă, fără dulcegării între tată și fiu, care funcționează, cred, în primul rând la nivel simbolic: fiul intră în lume prin moartea tatălui. E o a doua naștere. Nu am intenționat să insist prea mult asupra experienței comuniste, deși la început apar destule detalii ale cotidianului optzecist dintr-un motiv simplu: interesul meu era să merg înăuntru, nu în afară, eram obligat de personaj să-i preiau perspectiva, care e una auto-analitică, nu una contemplativă.
Regăsim în Cornul inorogului nenumărate aventuri în care sunt prinse personajele, care se împletesc cu o zonă meditativă, reflexivă. Care au fost principalele provocări pentru dumneavoastră în tot acest periplu prin viețile apărute astfel în roman?
Principala provocare a fost să nu mă tem de redundanță. Să am răbdarea să-mi plimb personajul printr-un labirint, e drept că erotic, deci posibil incitant, dar, ca orice labirint, repetitiv. Și a mai fost una: să nu îmi las scrisul să devină călduț, amabil, să fug de complezență. Să am curajul să merg pe urma personajelor, chiar și atunci când ele devin dubioase, când alunecă în zone sordide. A trebuit să-mi imaginez niște isprăvi care sunt în răspăr cu gusturile mele, ba chiar cu zona de confort a imaginației mele. A trebuit să mă afund și acolo, să văd totul dinăuntru, pentru că o carte de ficțiune nu e despre ce știi, ci despre cât ai curaj să-ți imaginezi sau, mai bine spus, să te lași târât de logica narațiunii și a personajelor.
Cum este pentru un critic și istoric literar să treacă de cealaltă parte a baricadei și să scrie ficțiune, cum ați rezuma această primă experiență?
Am mai spus-o, dar îmi face plăcere să o tot repet: nu există baricada aia, critica literară e literatură, uneori, rar de tot, ce-i drept, de cea mai bună calitate, mai bună decât cea a operelor pe care le comentează. În plus, nu e nici un secret că există o imaginație a interpretului, o imaginație critică în stare să îmbogățească mult mesajul unui text. Așa că nu simt că s-a schimbat ceva. Scrisul meu e același, preocupările mele, fixurile mele, caracterul meu, temperamentul meu, pulsul meu transpiră și în critică, și în ficțiune. Ceva tot s-a schimbat însă: faptul că, de data asta, sunt de cealaltă parte a cărții. E amuzant. E plăcut. Dar sunt foarte relaxat. Nu pentru că nu-mi pasă (asta e o mare prostie: cum să nu-ți pese de o carte care a ieșit din tine?) și nici din aroganță sau orgoliu excesiv. Ci pentru că pentru mine cartea asta și-a îndeplinit rolul dinainte de a fi publicată sau imediat după: a dat o vreme o structură vieții mele, m-a ajutat să-mi recapăt încrederea, să-mi răscumpăr o mică parte din vinovățiile interminabile pe care le am față de talentul de a mă risipi, de a scrie ce vor alții de la mine, nu ce simt eu că aș putea. Și, nu în ultimul rând, cartea asta a plăcut celor câțiva oameni la care țin, de care depind. Faptul că a fost acceptată, cu stridențele ei, mă validează în fața mea. Restul e secundar, ține de o zonă periferică a interesului meu, la care pot privi, când sunt bine dispus, cu simpatie și, când sunt iritat, cu cinism sau indiferență.
Cum vă raportați la literatura tinerilor autori români de azi, cât de interesat sunteți de ce au aceștia de spus, cât abordați scrierile lor în textele dumneavoastră critice? Cât amatorism este în ficțiunea tinerei generații, dar și care ar fi punctele forte ale acesteia?
Cu o mare curiozitate (e motivul pentru care nu renunț la cronica literară), dar și cu suspiciune întoarsă împotriva mea: mă pândesc, sunt un om care refuză să accepte că poate îmbătrâni, că-l pot trăda reflexele, reacțiile prompte. Oare când am să sesizez momentul-cheie când nu voi mai reacționa la literatura celor mai tineri scriitori?, când am să-mi înghit clișeul „Asta nu e literatură!“, când am să țin predici care să înceapă cu „Pe vremea mea…“? Citesc cât pot de mult din literatura autorilor tineri, satisfacția de a scrie de bine despre cartea unui debutant este inegalabilă. Altfel, amatorism este în literatura tuturor generațiilor, cei mai mulți se învechesc în literatură ca amatori. Nu e nimic rău în asta. Important e că, în pofida apocalipselor proliferate de regulă de la nivel instituțional (instituțiile culturale sunt, în marea lor majoritate, nu doar confiscate de inoxidabili, dar și obtuze, opace față de literatura tinerilor), există mulți scriitori foarte tineri care mă fac să mă uit înainte cu optimism, ba chiar cu entuziasm. Nu vorbesc pe neve: de câteva luni am repornit la Iași proiectul revistei „Timpul“, pe care ne-o dorim, eu și tinerii mei colegi, o publicație a autorilor aflați la început. În nici o zonă a literaturii nu există atâta energie. Punctele forte ale literaturii tinere sunt multe, ele țin de efervescență, de curiozitate, de deschidere, de umor, nu în ultimul rând și de lipsa de sprijin instituțional sau chiar de perspective. Punctele slabe? Să-i lăsăm să se manifeste, să fim atenți la ei, vorbim după.
România este și în privința consumului de carte pe ultimele locuri în Europa. Ce ar fi de făcut pentru a nu mai fi, iată, codași și la citit? Cum am ajuns aici și cum să ne mai revenim?
E un punct nevralgic nu doar al mediului cultural, ci al întregii țări. Cred că ne-am amanetat viitorul nu doar apropiat, ci măcar pe termen mediu. Și nimeni nu pare preocupat de asta, se discută despre investiții, economie, armament, sigur, cel mai bine stăm la capitolul armamentului, fără să existe un proiect de țară care să nu ignore faptul elementar că cea mai important resursă constă în oameni, în capacitatea lor de a gândi, apoi, în a doua etapă, de a gândi critic, de a digera informația. Cum am ajuns aici? Păi, tot în urma unui „proiect de țară“. Nu vreau să par isteric, dar nu e întâmplătoare rata de analfabetism funcțional. Pe de altă parte, ruptura crasă dintre mediul politic și cel cultural e și ea o explicație. În politică intră, cu minime excepții, parveniții sau eșuează intelectualii fără proiect personal, fără vocație. Cum ne putem aștepta ca o astfel de clasă politică să realizeze cât de importantă este cultura? Cum ieșim de aici? Greu, foarte greu, poate printr-o mișcare reflexă a societății, ca atunci când, ajuns la fundul apei, împingi disperat cu picioarele și te îndrepți către suprafață, chiar dacă nu știi să înoți.
Cum arată cotidianul dumneavoastră și ce s-a schimbat în această perioadă de pandemie?
Uf! Cotidianul meu… E ca atunci când ajungi acasă și găsești acolo o mulțime de oameni printre care abia te poți strecura. Duc și aduc copchiii la și de la școală; fac tot felul de treburi administrative la Institutul de Filologie pe care îl conduc (sunt mândru de munca admirabilă a colegilor mei, nu mie mi se datorează, ci profesionalismului celor mai mulți dintre ei); îmi pregătesc cursurile și, în ultimul an, le țin plin de frustrare, online; caut să citesc nu numai cărțile despre care scriu; merg cu bicicleta, alerg, bat munții când apuc și încerc să apuc cât mai des din motive de igienă psihică. Mă entuziasmez de câte ori primesc texte bune de la o tânără scriitoare sau un tânăr scriitor. Mi-am păstrat bucuria de a cumpăra, de a primi, de a citi mai ales cărți peste cărți: rămân un maniac, aici nu e loc de blazare, cred că puține lucruri pe lumea asta mă bucură la fel de mult precum cărțile. Și mai ce? Îmi dau seama că cele mai multe lucruri nici nu au încăput în această înșiruire. Pandemia nu mi-a schimbat viața. Nu în liniile ei esențiale. Marea frustrare e că nu am acces în amfiteatru, pentru că-mi iubesc meseria de profesor. Și că mi-am văzut mai rar prietenii, dar prieteniile importante rezistă acestei probe.
Întorcându-ne în timp, cum a început dragostea dumneavoastră pentru literatură și cum ați ales, apoi, să faceți din literatură o profesie?
Când eram copil, într-un sat din Dobrogea, cu nume turcesc, Cobadin, aveam puține posibilități: un puști de azi s-ar plictisi teribil. Mie mi se păreau interminabile. Nu-mi amintesc un moment apatic, de blazare, din copilărie. Ne jucam, băteam mingea, ascultam meciurile de fotbal la radio și, nu în ultimul rând, citeam. Citeam enorm. Mama avea grijă să ne cumpere multe cărți mie și fratelui meu geamăn. În Cobadin exista o librărie din care ai mei își făcuseră o bibliotecă destul de bogată. Și ne făcuseră una și nouă. Azi așa ceva nu ar mai fi posibil, din păcate. Așa a început pasiunea pentru literatură. Am citit enorm de mic, nu mi-am imaginat niciodată că aș putea supraviețui unei zile fără o carte alături. Ține de reflex, de gesturile elementare. Mănânc, dorm (când apuc) și citesc. Altfel cum? Prin urmare, nici nu am avut de ales: puteam deveni fie fotbalist (bun, cred), fie om de carte. Mai slab fiind de constituție (deși recuperez acum, la bătrânețe), am ajuns profesor de literatură și critic literar. Nu aș schimba asta cu nimic altceva.
Care ați spune că sunt cele mai importante întâlniri pe care le-ați avut în lumea literară și cum v-au influențat acestea?
Pentru mine, literatura este inseparabilă de prietenie. E o bucurie care se cere împărtășită. De-asta nu înțeleg scriitorii frustrați, opăriți, care nu se bucură de reușita confraților, care suferă din pricina succesului altora. Eu am avut norocul să întâlnesc la momentul potrivit niște oameni care mi-au schimbat… e greu să spun ce… viața? Destinul? Am o reticență față de cuvintele categorice. Esențial e că am putut întoarce admirația mea față de câțiva profesori și scriitori în prietenie reală, ba chiar profundă. Sunt convins că nimic nu ar fi fost posibil fără profesoara mea din facultate, Elvira Sorohan. Știu că Emil Iordache e și acum lângă mine și eu caut să nu îl trădez pe puștanul care reușise să-l intereseze. Mi-e dor de Marin Mincu, de la care am învățat atâtea. Creierul meu încă nu acceptă că Emil Brumaru nu mai e la un telefon distanță. Una dintre experiențele fundamentale ale vieții mele a fost și este prietenia cu Nicolae Breban: sunt mai bine de 12 ani de când mă hrănesc din zecile de nopți topite împreună. Cum să uit de oameni (nu întâmplător scriitori sau cercetători) care au contat, față de care m-am simțit mereu încurcat, jenat să comit mici compromisuri, jumătăți de măsură (cine nu le are?): Ovidiu Nimigean, Mariana Codruț, Radu Vancu, Cristian Fulaș. Și atâția colegi de catedră ieșeni, fără de care aș fi fost azi sensibil mai necizelat.
Revenind la Cornul inorogului, regăsim aici și o întreagă galerie de personaje feminine capabile să-și fascineze cititorul. Cum ați descrie, pe scurt, toată această colecție de figuri feminine, ce le-a inspirat, de unde vin și la ce să fim atenți când le întâlnim în roman?
Mie personajele feminine din roman îmi plac mai mult decât cele masculine. Sau să spun altfel: mă simt mai apropiat de ele, le simt mai vii, așa cum în viața reală femeile (cel puțin cele din viața mea) mi se par mult mai curajoase, mai verticale, mai generoase decât pot fi eu, de exemplu. Nu e vorba de o „colecție“, ca la Fowles, pentru că Dinu Zărnescu nu e un seducător: e un mototol, un timid, un stângaci care are revelația întâlnirii cu o femeie care este energie pură și care-i propune o aventură exorbitantă, capabilă să-l ducă până pe muchia propriei vieți. Ca într-un act de performance. Care-l ajută să se descopere, să zgârie cât de cât coaja propriei superficialități. Deși eu cred că și prin superficialitate se poate ajunge departe… La ce să fiți atenți? Zic foarte puțin: la anumite semne. Unele fizice, care se mută de la un personaj feminin la altul. Ba, dacă îmi amintesc bine, apare și pe coapsa unei statui. E un mic truc, din pognet, dar și pe mine m-a pus pe gânduri. Așa cum, când sunt pus în situația de a răspunde la întrebări despre roman, încep să devin visător: ce bine era când scriam și nu mă gândeam la text ca la o carte! Acum nu mai e a mea, e a voastră.
1 Trackback