Si, cu toate astea, iata-ma depunind marturie despre acest „inconturnabil” regizor, care creeaza si continua sa faca valuri in apele incerte ale teatrului autohton.
De ce fac asta? In primul rind, dintr-un soi de consecventa afectiva: datorez in buna masura calitatea sensibilitatii mele teatrale (atita cita e ea) si intilnirii cu De ce fierbe copilul in mamaliga, Mansarda la Paris cu vedere spre moarte sau Boala familiei M.
„Copila” trebuie sa fi lasat o dira fluorescenta in amintirea fiecarui spectator. Alchimia produsa intre Aglaja Veteranyi, Antoaneta Zaharia si Ada Milea a inaugurat, in orice caz, seria personajelor afrimiene prin excelenta: fapturi cu aer habauc, fragile si iradiante, aparent fara sex si virsta, eternizate in capsula inocentei lor. In jurul Dorei, al lui Maxim si, de ce nu, chiar al lui Cioran s-au condensat, cred eu, cele mai rotunde si dezinvolte spectacole ale regizorului.
Involuntar, atunci cind n-am mai regasit pe scena acea stare de agregare a emotiei pe care o facusera posibila personajele centrale din Nevrozele sexuale ale parintilor nostri, Plastilina sau Mansarda… , am simtit nevoia sa ma indepartez pentru o vreme de paradigma teatrala a lui Afrim.
La vremea lor, mi-au placut, ce-i drept, la fel de tare si Kinky ZoOne si David’s Boutique, in care Afrim isi explorase o alta latura: umorul deviant, tandru-insolent, slabiciunea pentru kitsch, dive/divanuri domestice si sound-uri nostalgice.
Si, totusi, cel mai mult continua sa ma atraga fotografiile sale, obsesia de a developa o secventa de realitate anosta in mii de cadre, detalii si tandari uluitoare. Afrim, pozind cele mai subtile transformari ale norilor prin hubloul unui avion si lansind apoi (pe blogul sau) ideea unui Blow up cu personaje-nori – iata o imagine care ma impaca pentru mult timp cu esecurile si excesele acestui creator.