Interviu  -  Lavinia Balulescu  -  

Sigrid Crasnean traduce din engleză, franceză și finlandeză. Printre autorii traduși se numără Sofi Oksanen, Salla Simukka, Laura Lindstedt sau Mika Waltari. Într-un interviu pentru „Suplimentul de cultură“, Sigrid a vorbit despre procesul traducerii, pandemie, biciclete, pisici și despre traducerea din finlandeză a cărții Parcul pentru câini, de Sofi Oksanen, volum publicat de curând la Editura Polirom.

Dragă Sigrid, de unde vine numele tău atât de special?

E nordic, e pescuit dintr-o carte, Torente de Marie-Anne Desmarest. Se pronunță Zigrid. Unii cred că e numele de familie, dar nu-l prea greșesc, ci mai degrabă întreabă. Numele de familie în schimb… am fost în toate felurile, cu ă, cu â, cu ț, chiar și complet alt­ceva. Cred că și pe cărțile traduse apar în vreo două feluri.

Ești traducătoare, traduci din engleză, franceză, finlandeză. Cum ai ajuns la traduceri în general? Dar la finlandeză în special?

Mi-au plăcut mereu limbile străine și anatomia, dar n-am fost chiar convinsă că vreau să studiez medicina, așa că m-am dus la limbi moderne aplicate și acum fac și traduceri medicale, printre altele. N-am să spun de câte ori mi-a plăcut cum sună o limbă și am cedat tentației, e aproape jenant, dar finlandeza mi-a căzut cu tronc din prima și n-am mai putut să o las. Din fericire, se putea studia la Cluj, unde mă hotărâsem oricum să merg…

Care a fost până acum traseul tău de traducător? 

Am început tocmai cu Oksanen, apoi au urmat Arto Paasilinna (din păcate, cartea nu a fost publicată încă…), Salla Simukka, Laura Lindstedt, Asko Sahlberg, Mika Waltari, Jari Tervo, Roselius și Silvennoinen. Urmează și o carte din engleză pe care încă nu o dezvălui, dar va fi grozavă.

Care e prima carte pe care ai tradus-o?

Prima carte a fost Vacile lui Stalin de Sofi Oksanen (Editura Polirom). Trebuie să spun că am tradus din ea la un curs de traduceri din anul al III-lea, iar apoi Polirom voia să traducă tocmai acest roman. S-a potrivit la fix!

Aș vrea să-ți propun să intrăm pentru un minut în laboratorul traducătorului și să-mi vorbești despre rutinele tale de traducere.

Citesc uneori interviuri cu alți traducători, iar când mă gândesc la ce metode am eu… dar așa funcționez! Văd că toți avem stiluri diferite și nimeni nu e mereu extraordinar de disciplinat și productiv. Nu citesc întâi cartea, iar asta mă ține în priză. Când mă apuc de tradus o carte, nu prea mai fac altceva, practic trăiesc în ea, încep să mă confund cu personajele. Încerc să fiu foarte riguroasă, îmi iau mereu notițe, așa că știu imediat dacă trebuie să revin la vreun pasaj. Cel mai greu e să încep. În primă fază revin destul de mult asupra primelor pagini, dar apoi îmi intru în ritm. Ajung într-un soi de transă și cuvintele vin lesne, asta dacă am o zi bună. Înainte să trimit cartea, mai verific o dată, dar inevitabil există scăpări. Am avut parte de redactori foarte buni în ultima vreme, cu care am colaborat de minune. Cărțile sunt periate și puricate la sânge, de obicei le parcurgem de două-trei ori înainte să intre la tipar. Pot petrece o zi întreagă doar pe o pagină sau pot traduce peste zece pagini într-o zi. Depinde mult de subiect, limbaj, formulare, starea de spirit și alte cele. Tind să sar de la una la alta, găsesc ceva interesant în text și ajung să citesc cine știe ce și așa trec câteva ore. La nevoie, am reușit să termin cărți de 300 de pagini într-o lună, dar e absurd ritmul acela. Acum încerc să mai și dorm.

Ce faci cu expresiile care pur și simplu „nu vin“?

Uneori îmi vin brusc atunci când aproape adorm. E musai să sar să le notez! Alteori dau peste ele în vreo altă carte. Însă am norocul să am prieteni traducători care te pot scoate din necaz. Câteodată găsește chiar redactorul o variantă mai fericită.

Ai tradus pentru Editura Polirom trei cărți de Sofi Oksanen: Vacile lui Stalin, Ziua când au dispărut porumbeii și Parcul pentru câini. Cum au fost cele trei experiențe? 

Fiind vorba de aceeași autoare, stilul și limbajul sunt aceleași, iar Oksanen are anumite teme despre care scrie. Vacile lui Stalin a fost însă prima mea traducere, așa că experiența a fost cu totul alta. A durat destul de mult, a fost mult vocabular nou, am făcut destulă cercetare și pe lângă, dar asta fac oricum de obicei. Din punctul acesta de vedere, cu Parcul pentru câini a mers mult mai repede, dar m-am pomenit că am citit destul de mult pe lângă.

Probabil că-i nedrept, dar aș vrea să știu care dintre cele trei cărți de Oksanen traduse e preferata ta ca cititor.

Vacile lui Stalin e specială, din cauză că a fost prima experiență de traducere literară, în cadrul cursului de care am pomenit. Am învățat foarte multe atunci. Mai are și un început foarte interesant, ai crede că e vorba despre alt­ceva inițial.

Să revenim la Parcul pentru câini, cea mai recentă traducere a ta din Sofi Oksanen. Suntem în Helsinki, într-un parc în care oamenii își aduc câinii. Pe o bancă stau două femei care descoperă că se cunosc. Amândouă spionează aceeași familie. Foarte curând vom începe să înțelegem motivele din spatele prezenței lor. Tu ce ai povesti pe scurt unui prieten despre cartea asta?

Trebuie să spun că eu am citit cartea ca pe un roman-detectiv. Oksanen nu dezvăluie niciodată prea mult din start, nu scrie mereu cronologic, alternează planurile narative și mereu te face să dai pagina să vezi ce se întâmplă. E greu de lăsat din mână cartea. E genul de roman care poate fi citit încă o dată fără să te plictisești.

Vorbește-mi despre procesul de traducere în cazul Parcului pentru câini.

Am lucrat intens la Parcul pentru câini. Am ajuns să citesc destul de mult despre istoria Ucrainei, a orașelor în care se petrece acțiu­nea și, inevitabil, despre reproducerea asistată.

Ucraina post-sovietică seamănă în unele locuri foarte bine cu țara noastră, pătrundem într-un univers ciudat de familiar. De la mica (și chiar marea) mafie, afacerile ilegale, inventivitatea, tranziția, corupția, sărăcia, saltul de la sărăcie la bogăție, până la relațiile din interiorul unei familii, secretele. Toate mi s-au părut dureros de reale. Tu cum te-ai raportat la ele?

M-am simțit ca acasă, din păcate. Mi-am adus aminte de toate po­veștile bunicii și m-am bucurat că m-am născut pe la Revoluție. Cred că toate țările care au trecut prin comunism au inevitabil foar­te multe în comun. Asta a făcut procesul de traducere mult mai ușor. Într-adevăr, universul e ciudat de familiar, de la borcanele de murături din valiză până la micii bișnițari.

Există momente în carte, există fire și povești care nu vor fi dezvăluite niciodată până la final. Cum a funcționat asta pentru tine?

Finalul cărții vine destul de brusc, îmi aduc aminte că l-am citit de mai multe ori. Poate unii vor dori mai mult, dar eu cred că se po­trivește. Nu e nevoie să fie dezvăluit sau explicat chiar totul.

Ceva ce te-a uimit la cartea asta? 

Nu știam nimic despre industria reproducerii asistate din Ucraina, nici despre mineritul ilegal. Cred că partea surprinzătoare e că vorbim de istorie contemporană: toa­te lucrurile astea se petrec în vremurile noastre.

Să mergem dincolo de Parcul pentru câini. O carte tradusă și care ți-a adus provocări?

Mika Waltari, Tânărul Ioannis, de departe cea mai dificilă carte pe care am tradus-o, asta mai ales din cauza limbajului. Unele capitole au fost filosofie curată, a trebuit să cercetez textele la care făcea autorul trimitere. Am avut nevoie de multă cafea, am crezut că nu o mai termin. Și acum când mă refer la „cartea din vară“ știu toți apropiații despre ce vorbesc.

O carte pe care visezi să o traduci?

La asta chiar am un răspuns exact: Proof de Adam Rogers. E non­ficțiune și e absolut savuroasă. Mai visez să traduc Terry Pratchett cândva, ăsta cred c-ar fi apogeul.

Ai întâlnit până acum autori pe care i-ai tradus? 

Da, pe Laura Lindstedt am cunoscut-o la lansarea primei ei cărți în România. Ne-am înțeles de la bun început, ne-am împrietenit și am început să disecăm vocabular și gramatică. Am tradus recent un alt roman de-al ei și am discutat pe parcurs, ea pregătise oricum și un document cu explicații pentru traducători. Cartea e plină de jocuri de cuvinte și nume inventate, deci a ajutat mult. Am cunoscut-o și pe Salla Simukka la lansarea cărții ei. Din păcate, nu am apucat să stăm foarte mult de vorbă, dar am ieșit atunci la o cafea cu ea și cu Antti Tuomainen, un alt autor finlandez. Era târgul Gaudeamus din 2013.

Cum ai trecut prin începutul pandemiei? Ce a ajutat?

Pentru mine nu s-au schimbat extrem multe, am avut noroc și că am avut de lucru cu cărțile, deși s-au decalat toate, din păcate. Am avut probleme anul trecut, când nu am putut ieși decât în jurul blocului. Simțeam nevoia să mă mișc și nu prea aveam unde. N-aș vrea să mă plâng însă: am avut companie bună, inclusiv o pisică, și nici nu m-am îmbolnăvit. Tot în toiul pandemiei am învățat în final să mă dau pe bicicletă, iar acum nu mă mai duc nicăieri fără ea. Mi-a schimbat viața!

E ceva ce crezi că ai aflat despre tine sau despre ceilalți la începutul pandemiei? 

Cât de aiurea e când trebuie să te bazezi pe alții să facă ce trebuie. Și cât de greu e uneori cu disciplina când stai acasă zile-n șir. Și ce dor mi-e de călătorit!

Știu că locuiești în Cluj-Napoca. Cum arată viața unui traducător în acest oraș?

Am studiat la Cluj și locuiesc aici de prin 2006, cu mici pauze. Viața e cum ți-o faci. Orașul s-a schimbat foarte mult față de cum era când m-am mutat eu aici. Acum îți oferă mult mai multe, dar me­reu e și loc de mai bine.

Ești implicată în proiecte la nivel local în zona literară, de traduceri? 

Da, pe lângă faptul că grupul de finlandeză de la facultate e foarte activ și profesoarele organizează mereu câte ceva, e musai să pomenesc de TranslateCluj, o inițiativă minunată. Era nevoie de așa ceva și pe la noi. A început cu o con­ferință, dar pe durata pandemiei au avut loc evenimente online. Anul trecut au produs un soi de interviu video cu mai mulți traducători literari, am participat și eu și a ieșit ceva frumos.

Ai vreun mesaj pentru tinerii care visează să devină traducători? 

Nu știu în ce măsură pot să dau eu sfaturi, dar să citească foarte mult, să nu se culce niciodată pe-o ureche și să-și găsească și un hobby care să-i țină în formă.

Ce te bucură din procesul de traducere? 

Cred că cel mai mult îmi place că învăț o mulțime de lucruri noi. Nu doar din cărți, dar și din procesul de cercetare. De exemplu, am tradus recent un roman de război și am ajuns să citesc despre cele mai nepractice uniforme militare. Francezii au renunțat cu greu la pantalonii roșii…

Recitești vreodată o carte tradusă după publicare? 

Nu pot, dar o mai răsfoiesc ocazional. După ce termin de tradus și o mai citesc de vreo trei ori, o cam știu pe de rost… În general nu recitesc cărți oricum, dar mai trec prin ele cu nostalgie.

Tu cum vezi rolul traducătorului? 

E mai important decât ar crede unii. Până la urmă, fără traducător, cartea nu ajunge în librărie. Mă gândesc la câte cărți n-aș putea citi dacă n-ar exista traducătorii. Nu e suficient să cunoști o altă limbă, trebuie să traduci cultura, nuan­țele, să transmiți ace­lași lucru pe care autorul a vrut să-l transmită. Și să nu te simtă cititorii.

Cele mai frumoase momente din timpul traducerii unei cărți?

Când termin o carte stufoasă. Și când pot discuta chiar cu autorul despre problemele de traducere. Când descopăr ceva foarte interesant și petrec o zi întreagă pe subiect, deși asta e cu două tăișuri… Când îmi vine o idee grozavă pentru un joc de cuvinte sau un toponim, cum a fost cazul cu ultima carte a Laurei Lindstedt. Și mai ales când vine momentul acela când citesc începutul unei fraze și parcă știu deja cum continuă și cuvintele-mi vin pur și simplu.

Raiul traducătorului? Dar iadul lui?

Rai… când e amiază și ai tradus deja destul de mult fără să te blochezi în vreo expresie, când gă­sești ceva grozav pentru jocurile de cuvinte, când ai parte de un redactor minunat și iese o carte superbă. Când lucrezi cu o editură în care poți să ai încredere. Iadul? Când ai lucrat pe rupte la o carte și nu mai apare. Când termenele sunt ireale, dar le accepți pentru că altfel nu se poate. Sau când laptopul își dă duhul în toiul unei traduceri. Am pățit, dar m-am învățat minte.

Există o tentație a traducătorului să fie și scriitor? 

Sunt mulți care le fac pe amândouă și se pricep de minune, dar eu nu fac parte din grupul ăsta. Nu-mi place deloc să scriu.

Primești des feedback din partea cititorilor care ți-au citit cărțile traduse? 

Am câțiva prieteni care-mi citesc fidel toate traducerile. Bunica mai citește și ea și mă sună să povestim despre acțiune. Din când în când îmi mai scrie și vreo cu­noș­tință că a citit o carte tradusă de mine și i-a plăcut, asta mă bucură foarte mult. Cum zicea Mark Twain, pot trăi două luni de pe urma unui compliment bun.

La ce lucrezi în prezent?

O carte despre vikingi. E non­ficțiune, o muncă de cercetare imensă. Trebuie să o termin cât de curând, dar din nefericire tot apa­re câte ceva care mă întârzie.

Din ce limbă o traduci?

Culmea, nu din finlandeză, ci din engleză. E o cărămidă de carte, o istorie a vikingilor, plină de detalii. Pentru că tot e subiect de pandemie, am aflat și-n câte feluri făceau vikingii pâine. O traduc pentru editura Lebăda Neagră, o editură nouă cu care colaborez foarte bine. De-abia aștept să văd ce cărți mai publică!

O carte pe care ai citit-o anul acesta și care ți-a plăcut atât de mult încât ai recomanda-o oricui oricând?

Acum am început să citesc mai mult nonficțiune, am pomenit deja de Proof de Adam Rogers. Este despre alcool, dar e atât de bine scrisă și de savuroasă că ar plăcea oricui.

Prima ta amintire?

Nu știu sigur dacă e prima, dar e una timpurie: înghițisem o monedă, habar n-am de ce, și stăteam pe marginea patului să mi-o scoa­tă bunica din gât. Bine c-a reușit, altfel nu știu dacă mai traduceam astăzi.

Trei lucruri care pot să-ți facă o zi mai bună?

Cafeaua, pisicile și bicicleta. Nu neapărat în ordinea asta.

Ce face Sigrid într-o lume paralelă în care nu traduce?

Nu se mai dă jos de pe bicicletă și explorează peșteri. Mai și doarme. Are și grădină, e plină de busuioc și roșii. Se simte briza.

O întrebare pe care nu ți-a pus-o nimeni și la care ți-ar plăcea să răspunzi? 

Câte bancuri știu. O groază, pe categorii.

Îmi spui unul cu pisici?

Doi pisoi la teatru:

— Două bilete la piesa de teatru, vă rog.

— Vai de mine, dar vorbiți! 

— Nu vă faceți griji, o să tăcem din gură înăuntru.

Galerie foto