Pe 21 ianuarie 2022 a plecat dintre noi Speranța Rădulescu. A fost cea mai importantă cercetătoare în muzicile de tradiție orală (folclor muzical) și muzicile de metisaj. A fost printre cei dintâi specialiști care a studiat muzicile țărănești și lăutărești ca pe un fapt de cultură și s-a luptat să le arate compatrioților ce sunt cu adevărat muzicile de tradiție orală. A iubit lăutarii și cântăreții pe care i-a înregistrat și a fost iubită și respectată de ei. Pentru că pe 13 februarie ar fi împlinit 73 de ani, am stat de vorbă despre ea cu un colaborator care i-a fost aproape vreme de 20 de ani, la Muzeul Țăranului și Universitatea de Muzică din București: etnomuzicologul Costin Moisil.
„Un etnomuzicolog de azi trebuie să meargă și să facă inventarul tuturor muzicilor care se cântă – bune sau proaste. Toate sunt importante pentru că există“, spunea despre meseria ei. Cine a fost Speranța Rădulescu și ce a însemnat ea pentru muzicologia românească?
Speranța Rădulescu a fost etnomuzicolog, adică cineva pentru care muzica este un fapt de cultură și care o studiază ca atare: e interesat nu doar de piesele muzicale în sine, ci și de semnificațiile lor și de valorile pe care le poartă; de modul în care aceste piese sunt create, învățate și executate; de oamenii care le cântă și de cei care le ascultă, atât ca persoane, cât și ca grupuri sociale; de emoția oamenilor și de părerea lor despre muzică… și de multe altele. Muzicile sunt importante pentru că ne vorbesc despre oamenii care se slujesc de ele. Speranța Rădulescu a fost dintre cei dintâi – și printre puținii – care, după Revoluție, au studiat muzicile țărănești și lăutărești din această perspectivă. Totodată, a fost printre foarte, foarte puținii care au comunicat frecvent cu colegii de disciplină din străinătate (la simpozioane, prin publicații etc.), care au făcut cunoscute muzicile românești și a căror opinie a fost luată în seamă.
Ai spus undeva, în colajul care i-a fost dedicat în „Scena9“, că „Speranța a fost negreșit cel mai important etnomuzicolog român de la Brăiloiu încoace“ – ești singurul de altfel care a pomenit de Constantin Brăiloiu. De ce această comparație?
Brăiloiu a fost cel mai însemnat muzicolog al nostru și singurul care este menționat în mod curent în publicațiile străine (în special în cele de limbă franceză). N-am gândit atunci să fac o comparație, dar o pot face acum: și Speranța, și Brăiloiu au fost în tinerețe compozitori; au fost pasionați nu doar de muzicile tradiționale, ci și de cea academică apuseană; au avut o gândire modernă și europeană, dar așezată pe valori de o anume vechime (n-aș zice chiar conservatoare); au iubit lăutarii și cântăreții pe care i-au înregistrat; s-au simțit datori să păstreze în arhive și pe discuri piesele și interpretările de cea mai înaltă valoare, deși au vorbit rareori despre estetică și au știut prea bine că muzica satelor – ca, de altfel, orice muzică – e departe de a conține numai capodopere; au avut o minte pătrunzătoare și o scriitură desăvârșită.
Ce a însemnat Speranța Rădulescu pentru fenomenul muzicii tradiționale românești, unul adeseori confundat cu folclorul de prin emisiunile tv românești?
De obicei muzicile tradiționale își văd de drumul lor, indiferent de ce ar face cel care le studiază. (Ce-i drept, uneori prețuirea pe care o arată etnomuzicologul unei muzici și muzicanților le poate da acestora din urmă confirmarea că e important ceea ce fac.) Speranța n-avea cum să schimbe soarta muzicilor tradiționale românești. În schimb, pe multe dintre ele le-a făcut cunoscute orășenilor, prin intermediul concertelor, casetelor audio, CD-urilor și emisiunilor de radio. Una dintre bătăliile sale, poate cea mai importantă, a fost să le arate compatrioților cum sunt cu adevărat muzicile de tradiție orală și să îi ajute să le distingă de varianta lor schimonosită, cea prezentată la televizor și pe scenă de ansamblurile folclorice și vedetele populare. În acest scop a pornit în 1992 seria de casete audio și, ulterior, de CD-uri Ethnophonie. Fiecare dintre cele 30 de discuri este o antologie dedicată unui taraf sau unei mici regiuni din România, cuprinzând piese cu o identitate locală aparte. Discurile sunt însoțite de broșuri de 20-40 de pagini, cu fotografii și texte de prezentare, menite să îl familiarizeze pe ascultător cu muzica de pe CD și circumstanțele în care este cântată.
Cultura muzicală romă și oglinda pe care ea a pus-o în fața unei societăți în mare parte ipocrită: ești de acord cu titulatura „apărătoarea manelelor“ pe care i-au dat-o jurnaliștii dintr-o presă nu tocmai foarte documentată?
Întâi de toate, nu m-aș grăbi să echivalez cultura muzicală romă cu manelele; aș rămâne la ce ne spuneau sondajele de acum câțiva ani, anume că unul din trei locuitori ai României ascultă manele. Dar să răspund la întrebare: și da, și nu. Nu, pentru că Speranța Rădulescu nu era un fan al manelelor și nici nu le studia cu mare plăcere. A ales să le cerceteze dintr-un simț al datoriei, pentru că nimeni altcineva nu o făcea în mod serios și pentru că i se părea rușinos să te faci că nu există „atunci când valul vine peste tine“. Ce aveau să înțeleagă cei din anul 2050, să zicem, despre manelele de la începutul secolului XXI, pe care toată lumea le incrimina în presă, dar pe care nimeni nu se ostenea să le descrie și să le înțeleagă? E adevărat, ascultându-le fără prejudecăți, a ajuns să aprecieze calitățile vocale, fantezia și energia unor maneliști, numărați pe degetele de la o mână. Dar da, Speranța Rădulescu era apărătoarea manelelor pentru simplul fapt că i se părea profund nedemocratic să interzici orice fel de muzică, cu atât mai mult una care are atât de mulți ascultători. Mi-o mai amintesc indignată, după un curs la care un student avusese năstrușnica idee de a propune interzicerea în școli a unui cântec bătrânesc, a unei balade – Șarpele – al cărei subiect era blestemul matern. Cum să interzici o muzică? Numai dictaturile fac așa ceva!
Ce rămâne de la Speranța Rădulescu, după acei aproape 30 de ani de muncă îndârjită și epuizantă, într-o țară în care comunismul (pe care ea l-a urât cu sinceritate) a lăsat urme atât de adânci?
Cred că în primul rând rămâne amintirea unui om care a arătat că se poate și altfel. Lăutarii care au lucrat cu ea și-o amintesc ca pe un om care avea un profund respect pentru ei și pentru munca lor, care le prețuia abilitățile și cunoștințele profesionale. Un om căruia nu doar că nu-i trecea prin cap să ia de la ei un capăt de ață – spre deosebire de unii realizatori de emisiuni de folclor de la TV, obișnuiți cu plocoanele –, ci care înțelegea să îi răsplătească cinstit, la timp și pe măsură. Pentru colegii de la muzeu și pentru studenți, rămâne un model de hărnicie, dedicare, punctualitate, competență și bun-gust. Și, desigur, rămân înregistrările din seria Ethnophonie, amintirea concertelor, fișele de informații din arhive, articolele și cărțile, sunt menționate cam toate pe site-ul său, sperantaradulescu.ro. Rămâne un curs modern de muzici orale la conservatorul bucureștean, care a înlocuit de 10 ani prăfuitul curs de folclor și care va fi publicat anul acesta, cu ajutorul lui Dumnezeu. Și un număr de muzicieni care pot da mărturie că întâlnirea cu ea le-a schimbat modul în care privesc muzica celuilalt.
Ce a însemnat Speranța pentru tine, Costin Moisil?
Nu știu cum să răspund mai bine la întrebarea asta. Am lucrat alături de ea aproape 20 de ani și ne-am scris probabil zeci de mii de e-mailuri. Am luat prânzul împreună de sute de ori, și aproape întotdeauna ea a plătit și partea mea. De la ea am învățat nu doar etnomuzicologie, ci și cum să scriu un raport, un buget, o prezentare de concert ori să vorbesc cu colegii de serviciu. Modul în care privesc muzica bisericească – domeniul meu de cercetare – e fundamental marcat de discuțiile pe care le-am purtat cu Speranța (deși n-am vorbit aproape deloc cu ea despre muzica bisericească). Dincolo de asta, mi-a îndreptat într-o anume măsură și caracterul: dacă azi sunt ceva mai responsabil, mai puțin fricos sau mai darnic decât eram în tinerețe, i se datorează într-o bună măsură.
FOTO 1: Costin Moisil și Speranța Rădulescu pe teren în Gorj, 2008 © Mirela Radu
FOTO 2: Speranța Rădulescu alături de Mișu Langă (vioară) și Constantin Enache (țambal), lăutari din Morunglav © Costin Moisil, București, 2002