„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din volumul Labiș. Jurnalul pierdut, de Cosmin Perța, care ca apărea în colecția „Biografii romanțate“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
23 ianuarie
A fi poet nu e suficient să știi să compui imagini „frumoase“, nici să fii un virtuoz al rimei, ba nici chiar să pornești de la un „fond ideologic“ bun. Poezia nu se scrie din „plăcere“, cum cred mulți. E muncă. Și, în afară de talent, pe care nimeni nu ți-l poate da, în afară de mediul în care ai șansa sau neșansa să crești, indiferent de voința ta, mai e nevoie de mult exercițiu și, deasupra de toate, de o imensă cultură. Un scriitor adevărat trebuie să cunoască tot ce a produs omenirea mai important, de la Homer la Maiakovski, de la Democrit la Marx, de la inventatorul anonim al pârghiei până la ultimele studii despre funcțiile, menirea și controlul atomilor. Apoi, trebuie să scrii cu sinceritate, să te dezvălui hârtiei ca unui prieten bun. Poezia politică e o evoluție, dar nu se poate ajunge direct la ea. Nu vei reuși să scrii bine poezie politică dacă nu poți scrie bine despre ce simți pentru o fată pe care o iubești. Fiindcă, înainte de toate, adevăratul scop al literaturii a fost întotdeauna zugrăvirea omului, cu sentimentele și gândurile sale. Și când acestea capătă formă și le poți ilustra, atunci de abia ești pregătit de evoluția înspre concentrarea tuturor acestor năzuințe umane într-o formă politică ce să conducă spre o stare superioară a spiritului.
2 februarie
Am fost denunțat! Cineva dintre „prieteni“ mia copt-o. Au trimis inspecție și s-au dus să caute direct sub tăblia falsă de pat pe care o construisem. Nu aveau cum să știe de ea. Mi-au găsit „cărțile decadente“. M-au învinuit de „abateri grave de la morala și disciplina școlii“ și mă vor pune în discuția colectivului. Pentru ce? Pentru interes arătat unor cărți esențiale ale spiritului uman? Nu pot să cred că mă așteaptă aceeași soartă absurdă ca a lui Grigurcu. Și nici măcar nu l-am văzut pe Arghezi.
4 februarie
Azi, pe hol, a trecut pe lângă mine tovarășul Beniuc. Era tot un zâmbet și ținea în mână volumul meu din Kant, una dintre cărțile pe care mi le confiscaseră. Mi l-a fluturat prin fața ochilor rânjind satisfăcut și făcându-mi un semn de la revedere. Acum am priceput de unde mi se trage, tovarășul Beniuc a fost cel care a comandat controlul din dormitor, știind exact unde să caute. Răzbunare că m-am mutat de la seminarul lui sau invidie, cine știe. De furie mi s-a pus un nod în gât și înainte să apuc să deschid gura să-i spun câteva era deja departe. Așa deci, tovarășe? Te temi că sunt concurentul tău la nemurire? Fii fără grijă, literatura e atât de mare, că vom avea cu toții loc în ea. Și vom mai vedea noi.
9 februarie
La discuția colectivului m-au supus unui tir de întrebări. Nu doar profesorii, ci și colegii. M-au întrebat pe rând ce-i cu mine, ce am de gând, care îmi sunt rădăcinile lipsurilor, de ce citesc și aduc în școală cărți „retrograde“. Imré a condamnat public, de ochii lumii, „decadentismul“ meu, dar când a luat cuvântul, cu însuflețire, se vedea că de fapt mă lăuda. Inteligentă mișcare, dar totuși riscantă. Nu am fost de acord cu nimic din imputațiile lor și le-am spus că mă simt în școala aceasta încolțit și urmărit. M-au pedepsit cu consemnarea în școală pentru o perioadă de două săptămâni. Și nu voi avea dreptul să particip la spectacolele la care participă întreaga școală. Foarte bine, asta nu mă poate împiedica însă să citesc. Va trebui să fiu mai prudent, cărțile pe care le mai am și nu le-au găsit și cele pe care le voi achiziționa de acum le voi ține la prieteni în afara școlii, iar în vacanță le voi duce pe toate acasă, la Mălini. M-au clasat deja ca un om cu „probleme“, care greșește mereu, cu știință sau nu, dar antidogmatismul meu nu e o eroare, e o opțiune. Predestinarea mea, intuiția mea cea mai profundă îmi spun că, și de ar fi să merg împotriva tuturor, drumul meu e cel adevărat.
16 februarie
Din nou Doina. Îmi încinge mintea ca o văpaie din iad. Sunt ore în care nu mă pot gândi la nimic decât la ea. Îi caut compania ca un câine alungat de acasă. Dar ea umblă mai mult în cercurile colegilor care nu mă agreează neapărat. E credulă, naivitatea ei o împiedică să mă vadă pe mine, cel adevărat. Va trebui să stărui, căci nu pot renunța, inima nu mă lasă.
22 februarie
Perioada mea de consemn e pe sfârșite. Am folosit acest timp în care nu am putut participa la cursuri și nici ieși din internat pentru scris. După-amiezile mi le-am petrecut la sala de club a internatului, jucând ping-pong, ascultând muzică la pick-upul nostru hodorogit, făcând scrimă cu bețe de alun cu Raicu sau Imré și discutând despre literatură. În primele zile, cei mai mulți mă priveau de la distanță, crezând că le port vreun resentiment. Le-am spus că nu port pică nimănui, a făcut fiecare ce-a trebuit ca să-și apere pielea. Apoi, încet-încet, relațiile colegiale s-au reluat. Iar eu, la fel de prietenos ca înainte, am continuat a le vorbi și a face apologia scriitorilor „decandenți“, spre uimirea și groaza delatorilor dintre noi și deliciul puținilor prieteni adevărați, pe care-i pufnea râsul văzându-le figurile schimonosite de neînțelegere. Dar oare la ce se așteptau? Să-mi pun cenușă-n cap? Să mă pocăiesc și să lepăd literatura de dragul convențiilor lor? Nu, amice, drag tovarăș, Labiș este fidel celor ce le simte în interior și nu face rabat de la adevăr de spaima nici unei pedepse.
CARTEA
NICOLAE LABIȘ s-a născut pe 2 decembrie 1935 într-o familie de învățători, în Poiana Mărului, Mălini, Suceava. A fost un copil precoce, care citea de la cinci ani și era interesat de teatru. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cu tatăl plecat pe front, familia s-a refugiat lângă Câmpulung-Muscel, unde a trecut prin greutăți care aveau să influențeze decisiv parcursul artistic al viitorului scriitor. În special foametea pe care au îndurat-o și după revenirea tatălui și întoarcerea în Moldova, în 1945, și-a lăsat amprenta asupra modului său de gândire. Aceasta a fost și perioada în care a început să scrie versuri. A studiat la Fălticeni și la Iași, unde s-a remarcat printr-un talent poetic deja evident, prin cultura generală vastă, dar și printr-o atitudine rebelă și dârză, care avea să-l însoțească până la final. A publicat în reviste și a obținut rezultate școlare remarcabile. La 15 septembrie 1952, a început să frecventeze cursurile Școlii de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu“ din București, o instituție experimentală desființată în 1955. Acolo a legat primele prietenii literare durabile și s-a impus în scurt timp ca una dintre vocile poetice cele mai puternice și mai autentice ale epocii sale. A fost o perioadă dificilă, marcată de o serie de conflicte fățișe pe care le-a avut cu reprezentanți de marcă ai proletcultismului și ai gândirii politice de partid. În 1955 s-a înscris la cursurile Facultății de Filologie a Universității din București, de unde a fost exmatriculat din cauza absențelor. În 1956 a publicat primele două cărți, Puiul de cerb (o carte pentru copii) și Primele iubiri (pe care o considera adevăratul său debut). Totodată a lăsat editurii, în formă aproape finală, volumul Lupta cu inerția, după ce revenise de mai multe ori asupra lui, fiind cenzurat masiv. A murit în decembrie 1956, după o spitalizare de câteva zile în urma unui accident de tramvai, petrecut în condiții neelucidate, asupra căruia planează suspiciuni și controverse nerezolvate nici în ziua de azi.