„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Legea visătorului, de Daniel Pennac, traducere de Daniel Nicolescu, care va apărea în curând în colecția „ Biblioteca Polirom“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
Louis adormise de mult când eu continuam să mă întreb ce zisese, cu exactitate, învățătorul. Ne vorbise despre centrale nucleare, ne vorbise despre eolienele care, potrivit lui, făceau electricitate din vânt, dar și despre acele baraje de la munte care produceau lumină cu ajutorul apei. Era cazul uzinei hidroelectrice unde aveau să ne ducă în ziua următoare părinții mei, în regiunea Alpes-de-Haute-Provence, și de la care pornise discuția. Proiectul acestei excursii ne entuziasma nespus. Tata ne promisese o groază de lucruri: vom putea să facem escalade, speologie, să ne scăldăm în lac și chiar să învățăm să înotăm sub apă cu niște tuburi de aer comprimat, ca oamenii mari! „Megaexcursie“, ne făgăduise el. Louis și cu mine eram foarte interesați de perspectiva scufundărilor.
— Aveți dreptate, băieți, înotul subacvatic o să vă transforme în niște veritabili pești! Veți scăpa de gravitație.
Câțiva ani mai târziu, aceste ieșiri cu familia aveau să mă cam plictisească, dar la zece ani nimic nu-mi putea face o plăcere mai mare. Mai ales dacă ne însoțea Louis.
Rucsacurile, corzile de rapel, tuburile cu aer comprimat și labele de înot ne așteptau la picioarele paturilor. Da, se anunța o expediție pe cinste! Iar a doua zi, după sosirea la barajul cel mare, tata avea să ne spună tot ce era de știut despre electricitatea de la munte. Era regele explicațiilor. Până și Louis era de acord cu asta.
Cu aceste gânduri în minte, aproape că auzeam ce discutau invitații din emisiunea de la televizor. Asta pentru că ușa camerei rămăsese întredeschisă. Oare mama intenționa să ne supravegheze toată noaptea sau, pur și simplu, uitase să tragă ușa după ea? Oricum ar fi fost, veioza din vremea când eram foarte mic lumina coridorul. Ia te uită, mi-am zis, de ce-or fi aprins ai mei veioza? De vreo patru sau cinci ani nu mai fusese aprinsă. Nu mai eram bebeluș, nu-mi mai era teamă de întuneric. În plus, era și Louis aici! Cu toate astea, zăream, în bezna coridorului, aura roșcată răsfirată în jurul beculețului precum ochiul deschis al unei bufnițe. Nu izbuteam să-mi dezlipesc privirea de la ea. Bufnița asta n-o să mă lase să dorm, îmi spuneam. Am hotărât să mă uit țintă la ochiul acela până când avea să se închidă. Un băiat de zece ani crede nestrămutat în lucruri de genul ăsta: dacă privesc veioza îndeajuns de multă vreme fără să clipesc, se va stinge de la sine; e doar o chestiune de voință. Bufnița își va închide ochiul.
Pui pariu?
Nu știu cât a durat duelul dintre mine și veioză. Totul se întuneca în jurul acelei luciri aurii. Nu mai exista pe lume decât ochiul bufniței care mă înfrunta din noapte:
— Privește-mă! Hai, privește-mă!
Eu și bufnița.
Voință contra voință.
„Buf!“ a făcut veioza.
Cunoșteam zgomotul. „Buf!“ Victorie! Becul a explodat! L-am pironit atât de tare cu privirea, încât a explodat! „Buf!“ Și apoi o mică ploaie de cioburi pe linoleumul de pe coridor. M-am întors zâmbind spre perete ca să adorm.
Dar n-am adormit.
Din adâncul coridorului, bufnița continua să mă provoace:
— Privește-mă, privește-mi ochiul spart dacă ai curaj!
Nu aveam. O teamă care venea din fragedă copilărie îmi interzicea să accept provocarea. Mă străduiam să mă uit la tavan, deși era invizibil noaptea. Spaima m-a țintuit o vreme în această poziție; apoi, când rușinea a fost mai puternică – Ai împlinit totuși zece ani! –, am înfruntat din nou bufnița.
Răbufnire de spaimă. Din becul spart se prelingea pe coridor un lichid galben. Curgea tăcut și se întindea pe dușumea.
L-am strigat cu voce scăzută pe Louis.
— Lou!
Aveam două motive serioase să-mi trezesc prietenul; mai întâi, frica – groaza îmi zburlea efectiv perii – și apoi bucuria de a-i arăta că adineaori avusesem dreptate.
— Lou, cretinule, trezește-te! Uită-te!
Lumina curgea încontinuu din becul spart. Spaima îmi era sporită de tăcere. De tăcere și de faptul că băltoaca de pe dușumea creștea. Era mult mai multă lumină în balta aceea decât ar fi putut să aibă înăuntru un bec atât de mic.
În timp ce îl strigam pe Louis, bâjbâiam prin întuneric după lampa noastră de noptieră.
— Hai, trezește-te, asta nu-i lumină lichidă? Ba e de-a dreptul o inundație de lumină!
O lumină care, de altfel, nu lumina nimic. În jurul băltoacei, coridorul era cu desăvârșire întunecat. Nu se vedea decât acel lichid care se lățea fără să lumineze nimic în jurul lui. Acea lumină nu mai strălucea. Nu se lumina decât pe sine. Nu mai era lumină, ci un fel de miere lipsită de sclipire care se întindea în noapte, de-acum o ditamai balta, lățindu-se în bezna totală. În camera noastră era atât de întuneric, încât nici măcar nu zăream patul lui Louis.
— Lou, pentru Dumnezeu, trezește-te! Uită-te acolo, ți-am spus!
Mâna mea a dat în sfârșit de cablul lămpii, apoi de întrerupător. Am aprins-o nespus de ușurat.
— Uită-te, Lou!
Dar patul lui Louis era gol.
Nici măcar desfăcut.
Louis nu mai era în cameră.
Și tot echipamentul îi dispăruse.
Uimirea m-a făcut să trag atât de violent de cablu, încât lampa s-a izbit de perete. Becul i-a explodat ca un fruct. Explozie galbenă. Un galben mult mai intens decât mierea din veioză, dar scurgându-se la fel de constant. Ai fi zis că e aur. În orice caz, aurul acelor floricele de câmp pe care mama le numea năsturași aurii.
Exact despre asta era vorba: o împroșcare de năsturași aurii pe perete, iar pe dușumea, acel șuvoi foarte galben care nici el nu lumina nimic. Ba chiar la noi în cameră era din ce în ce mai întuneric.
CARTEA
Naratorul din Legea visătorului e doldora de povești și, mai ales, visează mult. Își dă seama că are stofă de scriitor la vârsta de zece ani, după o noapte în care e martorul unor incidente bizare: înainte de culcare, după ce-i explică lui Louis, prietenul său cel mai bun, că „lumina e apă“, se trezește singur, părăsit de toți, în timp ce casa în care locuiește e inundată de… lumină lichidă. Pornind de la povestirea unor vise care se leagă în timp și se petrec în același spațiu, Daniel Pennac își reimaginează copilăria și îl conduce pe cititor într-un univers deopotrivă incitant și înșelător, un loc plin de întorsături neașteptate unde acesta e invitat să descopere straturi de realitate. Autorul elogiază imaginația și puterea de a visa, această funcție vitală pe care o consideră sursa meseriei de scriitor, dar și familia și prietenia. Cartea este un omagiu adus lui Federico Fellini, celebrul regizor italian, el însuși un mare visător, care a avut o influență profundă asupra lui.