„Suplimentul de cultură“ vă prezintă în avanpremieră un fragment din romanul Crima de pe podul Garibaldi, de Radu Țuculescu, care va apărea în curând în colecția „Fiction Ltd.“ a Editurii Polirom.
– Fragment –
S-a trezit la patru dimineața. A pus ceasul să sune. Ca să nu deranjeze fetele, s-a culcat în sufragerie. A fost sugestia fermă a soției. De câte ori trebuie să meargă la cumpărături, doarme în camera de trecere.
„Dacă mă trezesc când țipă ceasul ăla, nu mai pot adormi la loc, atâta măcar știi și tu. Eu am slujbă opt ore pe zi, de dimineață până la patru, nu mă pot prezenta obosită, cu cearcăne cât pungile de plastic sub ochi din cauza blestematului de ceas. Și a ta! Nu ai nimic altceva de făcut, după ce te întorci poți dormi mai departe ca un butuc. Fără văitături. Așa-ți trebuie dacă nu te descurci. În zilele noastre cuvântul de ordine este «descurcă-te»! Toată viața ai fost un împiedicat, un încurcă-lume, un habarnist! M-am măritat cu tine, ca o gâscă proastă, la nici nouăsprezece ani! Și m-ai procopsit rapid cu două progenituri! Să mă legi, cică, de tine! Acum ai grijă de ele!“ […]
Își luă scăunelul pliant de pescar, lanterna plus o lumânare în caz că se termină bateria și pachetul de țigări fără filtru. Curentul electric se întrerupea, aleatoriu, câteva ore. Județele se întreceau între ele care raportează conducătorului iubit cele mai multe economii făcute. Peste cămașă îmbrăcă un pulover, apoi o jachetă. Venise toamna. Diminețile erau reci și jilave. Orașul crescut pe valea Someșului avea un grad ridicat de umiditate, care-ți vâra reumatismul în oase.
Locuia la etajul trei. Chiar dacă se aprindea lumina pe casa scărilor, era riscant să urci în lift. Se putea lua lumina, după ce-ai pornit liftul, și rămâneai înțepenit câteva ore între etaje. Coborî treptele fără grabă. Aleile dintre blocuri erau anemic luminate, doar câteva neoane funcționau, din aceleași motive economice. Tot din aceleași motive se făceau reduceri de personal peste tot. Și la fabrica de mobilă, unde lucra în secția de vopsitorie. El a făcut parte din primul lot de disponibilizați. A căpătat câteva salarii la plecare. Când se vor termina banii – nu mai întrevede nici o perspectivă după asta. Șansele de angajare în altă parte sunt minime. […]
Pe dulapul din bucătărie erau doi snopi de banane verzi, cumpărate de el după ce a stat la coadă câteva ore în centrul orașului, la magazinul Sora, singurul care primea, din când în când, banane verzi. O dată pe săptămână. Niciodată nu așteptau fetele să se coacă bine, le mâncau și pe jumătate crude. În fiecare dimineață, Bianca se urca pe scaun să vadă dacă s-au mai îngălbenit puțin trufandalele. Dar acestea se încăpățânau să rămână verzi. El se temea că nu se vor mai coace în veci, se vor înnegri brusc într-o singură noapte și vor fi nevoiți să le arunce la gunoi, spre disperarea fetelor, mai ales a celei mici. […]
Termina sticla și se prăbușea cu capul pe masă. Adormea. Dimineața, încă mahmur și împleticit, reușea să pregătească micul dejun pentru fete. Când știa că a doua zi trebuia să iasă cu noaptea-n cap și să se așeze la rând în fața vreunui magazin, bea mai puțin și dormea pe canapeaua din sufragerie. Cel mai adesea îmbrăcat cu hainele de zi. Nu și-a bătut niciodată soția, nici măcar nu a lovit-o. Dar nu mai putea garanta că într-o zi nefastă, când aburii alcoolului îi vor încețoșa mintea, nu se va întâmpla năpasta. Mai bine pleacă. Definitiv. Atunci soția nu va avea încotro, va trebui să-și facă timp pentru fete, să-și ia în serios rolul de mamă. […] „Să plec definitiv! Mă duc dincolo de munți, pe malul mării, la Constanța. Am un unchi care lucrează-n port, îmi va găsi și mie ceva.“
Dimineața aceea a fost victorioasă. A cumpărat nu doar lapte, ci și pâine, plus rația de unt, iar vânzătoarea i-a șoptit că, după ora zece, s-ar putea să primească tacâmuri de pui, adică labe și aripi numai bune de-o ciorbă.
A urcat treptele mai sprinten, împins de-un dram de optimism. Fetele erau deja îmbrăcate, cea mare pusese de ceai și ungea cu marmeladă feliile de pâine. Pe aragaz fierbeau două ouă. Soția era încă în baie, ca de obicei.
„Oare s-au copt bananele, tati, măcar una?“, întrebă cea mică. Întrebarea se repeta în fiecare dimineață în timp ce-și înălța ochii spre tavan, ca într-o rugăciune dătătoare de speranțe.
Bananele nu dădeau însă nici un semn că se vor coace. Erau la fel de verzi, doar că-și pierduseră din strălucire și le apăruseră pete maronii pe diverse laturi. Semne de putreziciune. […]
Rămas singur, scoase din dulap sticla cu rachiu și se așeză la masă. Lumina zilei de toamnă pătrundea prin ferestre fără prea mare entuziasm. Își turnă un pahar. O vreme îl privi fix, fără să-l atingă. Brusc, se ridică și puse sticla la loc. Se așeză din nou în fața paharului. Sorbi câteva înghițituri mici, de parcă ar fi fost plin cu cafea fierbinte. Privi ceasul de pe perete. Secundarul mușca ritmic din timp ca dintr-o felie de pâine unsă cu marmeladă. Pe la nouă va coborî să se așeze la rând. Mai luă o gură de rachiu.
Se ridică încet, dar fără ezitări. Se duse-n hol, unde se afla telefonul. Ridică receptorul și formă numărul unchiului din Constanța.
CARTEA
„În dimineața celei mai lungi zile a anului, doi pescari descoperă, sub podul Garibaldi, cadavrul unei femei a cărei identitate e necunoscută. Crimă? Sinucidere? Accident? Detectivul Martin Breda și iubita sa, Maraia, chimistă și alchimistă, specialistă în amprentele lacrimilor, pornesc într-o dinamică investigație pentru aflarea adevărului. Vulnerabili sentimentali și erotomani atipici, circari cu duble existențe și artiști stradali, voyeuri fără limite și pacienți ai refulărilor, în Crima de pe podul Garibaldi lumea trăiește în religia senzualității. Un Cluj pitoresc este scena pe care se derulează spectacolul viu aprins în jurul unei crime ce-i face pe toți suspecți. Între figuranți, actori și actrițe, cuplul Martin Breda – Maraia pășește ca pe scenă, dansând cu împăcări și despărțiri în fața cititorului, ca un sofisticat preludiu, cercetează cazul cu răsturnări de situație și perspective alunecoase, într-o narațiune alertă, din care cititorul n-are timp de respiro, căci se derulează pe fundalul unei construcții muzicale care incită curiozitatea. Tonic și efervescent, Crima de pe podul Garibaldi este un policier à la Simenon despre lăsarea întunericului peste inocență, o poveste veselă și tristă despre abandon și pasiune, despre disperare și desfătare.“ (Marius Miheț)
AUTORUL
Radu Țuculescu (născut la 1 ianuarie 1949, în Târgu Mureș, crescut la Reghin) este romancier, dramaturg și traducător din limba germană. A absolvit Conservatorul „Gheorghe Dima“ din Cluj, secția vioară. Dintre romanele publicate, menționăm: Degetele lui Marsias (1985), Umbra penei de gâscă (1991), Povestirile mameibătrâne (2006), Stalin, cu sapa-nainte (2009), Femeile insomniacului (2012), Mierla neagră (2015), Măcelăria Kennedy (2017), Femeia de marțipan (2020). A mai scris poveștile din seria pentru copii Ina și ariciul Pit. Aventuri în aparatul de fotografiat al bunicului (2 volume, 2017, 2018) și volumele de teatru Bravul nostru Micșa! (2010) și Trei în dormitor (2021). A primit premii naționale și internaționale pentru proză, teatru, traduceri și film de televiziune. Cărțile sale au fost traduse în Germania, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Cehia, Israel, Serbia și Ucraina, iar piesele de teatru au fost jucate în cehă, maghiară, engleză, ebraică, italiană și franceză.