Ivit parcă din miezul unei nopți pline de misterul creat adesea de Georges Simenon, romanul lui Radu Țuculescu, Crima de pe podul Garibaldi, animă peisajul autohton al literaturii contemporane printr-un umor agil, printr-un fir narativ plin până la refuz de suspans, prin personaje care nu ar fi avut cum să fie create de un alt autor, prin definiția unui roman polițist exemplar.
Radu Țuculescu lansează un joc îndrăzneț, un puzzle copios, aruncă în jobenul magic nume care amuză și fascinează în egală măsură (Bebe Mura, Cici Mura, Galina Francesca, piticul Rimbaldo, Maraia, Martin Breda). În spate însă au cu toții poveștile decupate din anii de comunism: „ultimii ani ai comunismului, cei mai deplorabili, care îți alimentau neliniștile, teama tot mai crescândă pentru ziua de mâine“. Disperarea lor ajunge uneori la suprafața lucrurilor și transformă realitatea pe care personaje precum Galina încearcă să o mascheze printr-o fericire exacerbată – căci în realitate ea „nu știa să fie fericită“. Misterul e lansat încă de la început, iar undița celor doi pescari care descoperă un cadavru sub podul Garibaldi e un excelent punct de pornire. Autorul trasează astfel, de la bun început, schema convenției pe care o va menține cu brio de-a lungul întregului roman: va fi o joacă, dar o joacă pe umbrele unor teme esențiale, umane, profunde și cunoscute cititorilor.
Detectivul Martin Breda și laboranta Maraia investighează ceea ce ar putea fi o sinucidere sau un accident. Instinctul detectivului criminalist conduce însă ancheta spre unicul adevăr: pe podul Garibaldi a avut loc o crimă, iar finalul e o adevărată lovitură de maestru, o surpriză rezervată cititorilor care vor descoperi șirul cu totul imprevizibil al evenimentelor.
În camera de oglinzi infinite
Viața trecută a Galinei, femeia găsită moartă, se derulează sub ochii cititorilor, e judecată de cele două fiice de care nu se ocupa îndeaproape, i se creionează un portret nedrept doar pentru a descoperi, în cele din urmă, propriile drame care se ascundeau în învelișul atent fardat al celei care voia să-și salveze, din nou și din nou, propria viață. Doar ea era cea care „se transformase într-o adevărată văpaie“, cea care „clocotea de iubire și tenacitate“, având un „comportament de adolescentă care își face și calcule de viitor“, ascunzând în fapt o uriașă tristețe.
Or personajele așa sunt, nimic nu e ceea ce pare, nici măcar în punctul final. Piticul Rimbaldo e aproape un farseur, un trickster, un pion care ne conduce în camera de oglinzi infinite. În acest timp, detectivul Martin Breda pune cap la cap indiciile, ajunge la adevărul care va surprinde, la punctul final care va demonstra amărăciunea unor destine frânte de tăvălugul istoriei, întoarse din drumul lor firesc de un regim politic asupritor.
Romanul e un portret neobișnuit și iscusit al unei etape dureroase din istoria recentă, al unor vremuri în care „pentru sandviciul pus copilului la școală se dădea o luptă teribilă și mizerabilă în același timp“. Totul se construiește în jurul acestei crime, prin fire care ne conduc spre viața intimă a celor doi iubiți, Martin și Maraia, și spre toți ceilalți, spre dramele personale, spre istoriile nedrepte, fiicele Galinei, Bianca și Claudia fiind exemplele concrete ale copiilor abandonați din cauza unei iubiri ascunse, dureroase, incapabile să iasă la iveală altfel decât în forma în care a fost cunoscută.
Malaxor al istoriilor personale imperfecte
Aici erotismul dozat cu îndemânare, senzualitatea și umorul sunt elementele care fac din Crima de pe podul Garibaldi un roman proaspăt, viu, alert, cu personaje din cele mai pitorești, cu o forță aparte, indiferent de profilul lor, indiferent de poveștile care le aduc laolaltă. Și ce fire nevăzute se țes în spatele acestui policier bine închegat, ce jocuri de culise scot la iveală tot ce e mai bun într-o astfel de proză!
Cei doi protagoniști, Martin și Maraia, fac parte din același malaxor al istoriilor personale imperfecte: „Incertitudinile în care înoată în timpul anchetei scot la iveală resentimente ascunse în cotloanele sufletului fiecăruia. El, fiul adorat al mamei. Ea, fiica adorată a tatălui“.
Povestea lor comună își oblojește însă rănile, își repară mecanismul interior de-a lungul fiecărei anchete derulate de cei doi. Galina e totuși flacăra care arde până la pieire, până când tot ceea ce trebuia să se consume se consumă, până când aflăm că dragostea pe care le-o purta celor două fiice nu putea să existe decât în acea formă brută, dureroasă, decupată dintr-o epocă în care sentimentele erau adeseori fărâmițate pe nedrept.
Decizii din trecut își urmează protagoniștii într-un prezent în care salvarea e tardivă. Pentru Martin și Maraia, „ca de fiecare dată în timpul anchetelor, poveștile celor din viața victimei devin și poveștile lor“. Astfel, „le poartă povara o vreme și după ce cazul a fost rezolvat“, luând mai departe fragmente din drame care nu le aparțin, dar care îi schimbă pe nesimțite. Nici prezentul nu e ferit de trecut.
Nefirescul devine firesc
În cea mai lungă zi din an se sfârșește viața Galinei și, totodată, începe viața ei, cea din roman, cea prin care, inclusiv prin notele din jurnalul ei, îi aflăm trecutul și îi descoperim adevăratul chip, imposibil de citit de către toți cei care au cunoscut-o. În inima unui Cluj surprins în ultimii ani ai comunismului, toate aceste povești de viață încep să semene din ce în ce mai tare, prin toate durerile lor mute, mai mici sau mai mari, dar ascunse cu la fel de multă îndemânare.
Surprinși într-o nouă aventură detectivistică, protagoniștii cunoscuți cititorilor din Femeia de marțipan își reiau aici demersurile care vor conduce la dezvăluirea unui adevăr surprinzător, a unei dovezi că hazardul pare să fi încheiat un contract cu destinul pentru ca lucrul cel mai puțin probabil să devină, într-un final, singurul deznodământ posibil și, totodată, firesc.
Iar mare parte din farmecul acestei scriituri ține tocmai de nefirescul făcut posibil, de iluziile care devin realitate, de magia unor jonglerii care, pe moment, ne fac să ne îndoim de ceea ce vedem, pentru ca, după doar câteva clipe, să ne uluiască dând la o parte cortina.
Dacă scriitorul Iulian Ciocan decupează cu extremă abilitate realitatea politică pentru a crea distopii fascinante și tulburătoare în romanele sale, Radu Țuculescu își extrage misterele din felul în care fiecare personaj a trăit o poveste numai a sa, din întâmplări unice care fac ca fiecare nouă carte să cuprindă o realitate captivantă și un fir narativ greu de anticipat.
Pe o muzică în surdină, dar alertă, ca Nocturnele lui Chopin, se derulează un roman care atrage prin acțiune, prin personaje, prin felul în care suntem trași către un trecut care ne este cunoscut din poveștile celor apropiați, din fragmentele mărturisite de cei pentru care ultimii ani de comunism sunt încă în memoria de neuitat a istoriilor personale. Totul e însă joc, convenție, autorul își invită cititorii la o istorioară care îi va amuza, întrista, bucura și fascina în egală măsură, e o cină bogată și surprinzătoare cu un final imprevizibil. Romanul e însă dens, bogat în imaginile sale, în personajele sale complexe, în expresiile sale savuroase, în tot ceea ce, în fond, reprezintă o reușită semnată de scriitorul Radu Țuculescu.
Radu Țuculescu, Crima de pe Podul Garibaldi, colecția Fiction Ltd., Editura Polirom, 2022