Mihai Buzea se înscrie cu succes în rândul scriitorilor care își dedică o mare parte din operă societății românești, abordând în mod autentic teme precum tranziția postdecembristă sau diferitele nuanțe de gri ale familiilor din perioada regimului comunist. Actualmente colaborator al mai multor reviste literare, scriitorul Mihai Buzea își extrage inspirația pentru scris din nenumăratele experiențe de muncă din alte țări. Este cazul celui mai nou roman, Frunza, o cartografiere onestă a unei copilării în comunismul închis „între patru blocuri“.
Romanul apărut recent la Editura Polirom are în centrul său o întrebare vitală, o coloană vertebrală pe care se țes, pe rând, nostalgia față de un trecut spre care nici unul dintre cei protagoniști (șase prieteni care se reunesc online) nu mai poate privi cu obiectivitate adaptarea dificilă într-o țară nouă, tranziția greoaie în primii ani după Revoluție.
Mai mult, copilăria e un pion esențial aici, căci de-a lungul primilor ani s-au născut prieteniile autentice, relațiile care i-au făcut pe aceștia să se reîntâlnească pentru ca mărturiile lor să ajungă în viitoarea carte a naratorului „nea Mihăiță“, personajul-scriitor. Problema identității este, de asemenea, abordată obiectiv, iar experiențele celor șase prieteni completează un tablou veridic al modului în care, de-a lungul anilor, odată ajunși la maturitate, viața le prezintă în diferite chipuri, în țări diferite, același sentiment al neadaptării, același mod de a fi respins, indiferent de cât de emancipată ar putea părea o țară („Când ți-ai pierdut statutul marital, mai ales ca femeie, ca să nu mai vorbim ca străin, ești caria societății“, va fi una dintre mărturisiri, cu privire la adaptarea în unul dintre orașele nipone). Vor încerca, pe rând, să dezbată măsura în care copilăria lor în comunism a fost sau nu a fost una fericită. Numai că amintirile lor sunt diferite, frânturi de adevăr ies la iveală pentru fiecare dintre ei, piesele unui puzzle necunoscut îi fac să își trimită mărturisirile către autorul viitoarei cărți pe care, iată, cititorii o au acum în mâini.
Emigrarea nu a fost ușoară pentru nici unul dintre ei, nici în Israel, nici în SUA, nici în Japonia, Austria sau Suedia. Punctul pe i se pune prin faptul că cei care emigrau erau priviți drept „o specie specială. Șobolan. Din Șobolania“, indiferent de țara în care ajungeau. Își mărturisesc, mai întâi timid, primele jocuri, inclusiv Frunza, primele șotii din lumea „infim de mică“, delimitată „de patru blocuri“.
Tatonează cu multă grijă un teren minat în care amintirile se ascund sub suprafața a ceea ce fiecare lasă să se vadă, până când, în final, vor exploda pentru a face loc unor trăiri și emoții pe care cu toții au încercat să le uite sau să le ascundă de-a lungul acestor ani.
Copilăria, paradisul pierdut
În fond, așa cum se va vedea și așa cum e citată actrița Jeanne Moreau, „viața este ce îți povestești tu ție“, iar repovestirea unor fapte, analizarea lor față în față cu ceilalți, acceptarea unor noi perspective va întregi peisajul real al societății românești din anii de comunism și, mai apoi, din anii de tranziție greoaie spre o libertate care nu semăna a nimic. Copilăria rememorată vine la pachet cu nostalgii, cu regretul a ceea ce ar fi putut să fie, cu întrebarea fără răspuns și tardivă: „dacă aveam îndrumarea și susținerea potrivită din ambele părți, cât de departe ar fi mers interesul meu pentru spațiu?“.
Toate acestea se află sub mirajele firești ale adulților care își privesc copilăria ca pe un paradis pierdut, ca pe un loc în care nivelul de trai nu conta, problemele de ordin social erau inexistente, chiar dacă violența domestică era la cote alarmante, chiar dacă sărăcia afecta stabilitatea familiilor și le pune în pericol viețile. Peisajul autohton extras de adulții protagoniști, prieteni în copilărie, va căpăta nuanțele adecvate treptat, vopseaua în culori mult prea aprinse va începe să se cojească, lăsând să iasă la suprafață adevăratele tonuri de gri.
Emigrarea înseamnă un colac nesperat de salvare pentru cei mai mulți, o nouă fata morgana spre care familiile se aruncă odată cu speranța unui trai mai bun. Cei care reușesc să emigreze încă din timpul comunismului privesc spre Revoluție și se simt trădați. În anii de comunism, despre care nimeni nu își imagina că se va încheia vreodată, luminița de la capătul tunelului nu exista. Însă, imediat după căderea comunismului, realitatea nu întârzie să se facă auzită și peste hotare: îi va lua României peste trei decenii pentru a încheia tranziția, pentru a ieși cu adevărat din noroiul ultimei jumătăți de secol.
Adaptarea celor care pleacă se face greoi, însă, în cele din urmă, firescul își face loc, mai binele șterge, repară, vindecă parțial, alterează amintirile și dorul: „Deși locurile erau foarte frumoase și pitorești, începuserăm să nu ne mai simțim «acasă» în ele. Cum nu ne mai simțeam nici în România. Era un semn de adaptare la noua viață și cultură? E un mers firesc al lucrurilor, să fii acasă acolo unde trăiești, nu acolo unde te-ai născut?“.
Răspunsurile vin din trăitul în alte țări, din viața de zi cu zi într-o societate care rareori își mai arată colții și niciodată la fel ca în anii de comunism. Aici problemele țin doar de adaptare, de integrare, de a fi mai puțin străin și de a fi mai mult ca ceilalți. Problema identității rămâne însă în picioare, iar cel mai bun tratat pe această temă e discursul lui Amin Maalouf în Identități ucigașe (Polirom, 2022).
Cei șase prieteni sunt martorii unui trecut pe care nu îl pot schimba, nici măcar în ce privește perioada vârstei adulte. Deformările din copilărie îi urmează, tranziția continuă, într-un fel, întreaga lor viață.
O analiză care e departe de a se fi încheiat
Identitatea se recompune, strat după strat, pe măsură ce e acceptată noua realitate, pe măsură ce sunt îmbrățișate noile cutume. Însă cei șase protagoniști nu își reneagă copilăria, nu abandonează jocurile, spaimele, bucuriile și tristețile. Nu uită, chiar dacă fiecare dintre ei arată, pe rând, cu un deget acuzator înspre părinți, înspre condițiile mizere, înspre violența care domnea în spatele ușilor închise, înspre tot ceea ce ar fi putut să fie și nu a fost. Sigur că, dincolo de toate acestea, se păstrează copilăria idilică, înscrisă în amintirea lor, pansament pentru tot ceea ce nu a funcționat ca la carte.
Romanul Frunza completează lista de cartografieri disponibile ale unei țări precum România, în care urmele dureroase ale unor decenii de întuneric se mai văd încă și azi, în traumele păstrate ca moștenire de noile generații. Toate romanele care au comunismul ca temă și care aleg să abordeze întrebări necesare (este perfectă, în cazul acesta, întrebarea privind copilăria) sunt o mărturie de necontestat a modulul în care simțim, ca societate, în diferite feluri, inclusiv prin scris, să completăm o analiză care e departe de a se fi încheiat, să încheiem o etapă care pare încă departe de un final în care să fim împăcați cu trecutul recent care a deformat profund societatea românească.
Astfel, avem parte de un nou titlu care întregește în mod autentic peisajul prozei care tratează comunismul, anii de tranziție și problema identității după emigrare. Mărturiile extrase de „nea Mihăiță“ în volumul Frunza sunt universale, sunt trăirile unor personaje pe care le simțim aproape, sunt amintirile și experiențele unor oameni pe care îi cunoaștem, sunt prietenii pe care i-am pierdut, sunt chipurile pe care doar copilăria ni le mai aduce în fața ochilor atunci când rememorăm paradisul pierdut pentru totdeauna.
Mihai Buzea, Frunza, colecția „Ego. Proză“, Editura Polirom, 2022