Daca ascultai jazz, era preferabil sa nu te-ndepartezi de mainstream, sa nu ajungi in zonele de tenebre si aurore surprinzatoare ale avangardei. Daca ascultai pop, Tom Jones era aseptic, deci agreat si la serile de intruniri tovarasesti, insa Jimi Hendrix crea deja serioase probleme ideologice. De ce? Pentru ca una e sa ai de-a face cu o muzica e x t e r i o a r a, fie ea si profesionista, dar incheiata facil si incremenita in forma ei, ca atare mereu utilizabila drept ingredient chiar si-n imprejurari imunde, si cu totul altceva e sa te-ntilnesti cu tine insuti, plin de intrebari si doruri, asa cum ti se poate intimpla doar in fata artei autentice.
A doua ipostaza te pune in situatii noi, incontrolabile: te cunosti pe tine mai indeaproape, te i n t e r i o r i z e z i, or, asta nu e oricind la indemina oricui, ba mai prezinta si riscuri considerabile pentru ceilalti: oare ce vei gasi inauntru? Daca dai cumva de propriile tale forte de devenire individuala, si arunci cit colo, chiuind, toate cirjele, protezele si bandajele cu care te obisnuisesi pina atunci? Din om cuminte si asezat, care se mai distreaza si el din cind in cind – asta pentru ca stie sa pretuiasca cum se cuvine impartirea inteleapta dintre munca si distractie – ajungi un ins imprevizibil, care are ceasul lui interior, si are pe ceasul acela doar timp liber. Paradox: in tot acest timp liber, imens cit o mica eternitate, lucrezi necontenit la proiectul prezent, aruncind in rastimpuri cite o privire la proiectele viitoare. Sigur, pina-nveti cu adevarat sa te si hranesti cu ceea ce asculti, privesti si citesti sint necesare multe intilniri cu arta autentica. Important e sa nu ratezi niciuna.
Asta a reusit Urma pina acum, sa ne puna fata-n fata cu o muzica serioasa, pe care o poti asculta cu usurinta. Concentrare fara efort, forta fara inversunare, profunzime fara emfaza: cred ca asa incepe arta, or, acesta pare a fi un drum lung. Ramine de vazut daca starea de spirit declansata de muzica lor va produce rezonanta si la alti artisti romani.
Faptul ca sint acum in standby e firesc
De cite ori m-a vizitat pina acum, Mani Gutau isi petrecea timpul sau ascultind, sau facind muzica, si sint deja citiva ani buni de la prima lui vizita. Cind a venit la mine cu Dan Byron – chiar si de-atunci a trecut ceva vreme –, au cintat impreuna intr-una din zile cam zece ore, cu doua chitare care se auzeau ca una singura, mai complexa. N-am avut nici un moment impresia ca se-ntimpla ceva neobisnuit, erau doar doi profesionisti care explorau discret, fara stridenta, niste instrumente noi. O vizita intr-un magazin de instrumente muzicale dura cit un botez, iar preturile astronomice platite pentru calitatea de care aveau nevoie nu se comentau, cu toate ca erau un sacrificiu evident. Aveau doar timp liber, in care munceau pe rupte.
Succesul trupei mi se pare asadar cel mai firesc lucru, faptul ca sint acum in standby e insa la fel de firesc; cind te alimentezi din incandescenta ai nevoie si de rastimpuri de tacere, asta si pentru ca ai patruns in adincimea unor teritorii care au o componenta morala. Altfel spus, incepi sa ai nevoie de timp, de altfel de timp, pe care doar tu mai poti sa-l creezi, intii pentru tine, apoi pentru ceilalti, care vin sa te asculte.
In fond, pariul pe care l-a pus pop culture, inca de pe vremea Beatles-ilor, e unul foarte ambitios. El cuprinde o insingurare si un refuz in fata culturii muzicale de slagare oficiale si agreabile, propunind insa si solutii, care converg spre trairea autentica a energiilor si destinelor personale.
Cultura pop cauta adevarul neprevazut in strategii, cocheteaza cu o anarhie luminata, lipsita de violente si emfaze, sugereaza posibilitatea unei revolutii interioare, fara invinsi si invingatori, dar cu un produs evident in planul constientei: eliberarea din cosmarurile asumate fortat, deschiderea spre celalalt si ceilalti, totul sub auspiciile unei imagini de viata care debordeaza de fantezie, umor si originalitate. Masura si modul in care numele autentic valoroase ale acestei culturi se lasa atrase in jocul uneori pervers al comercializarii hotarasc si durabilitatea in timp a valorilor create.
Altfel spus, barzii actuali nu au o existenta fundamental diferita de barzii vremurilor trecute: e suficient sa nu aspire la pozitia de mega-bard national, politic si universal; in felul acesta acorda propriilor cintece sansa de a supravietui in timp autorilor. Cred ca nu s-a schimbat nimic, poate felul in care simtim dimensiunea foamei s-o fi schimbat, dar si asta aduce cu sine deja destul de mult haos.
Efectul Urma nu se poate masura
Urma nu pare sa se fi dedulcit la zaharicalele corozive ale megalomaniei, ci mai degraba a aparut drept un proiect artistic care vine din imediat pentru imediat, fara sa uite ca sub pojghita subtire pe care pasim zilnic se subintind universuri. Am avut sansa sa vad fani Urma pe viu, la un concert in Clujul meu natal. Oamenii aceia tineri erau foarte seriosi in modul lor de a asculta trupa preferata, practicau asadar o distractie paradoxal serioasa, competenta, aproape ritualica. Cele peste doua ore de recital au parut sa dureze in timpul sufletesc al celor prezenti abia o jumatate de ceas, o jumatate de ceas vie si irepetabila. Nu stiu daca exista termenul de veselie responsabila, dar asta era atmosfera creata acolo, si e firesc pentru oameni cu talent sa poata crea atmosfere noi, inca netraite pina atunci. Probabil ca efectul Urma nu se poate masura si fiindca are de-a face cu zonele imponderabile ale capacitatii de traire a fiecaruia. Cred ca un recital de-al lor poate entuziasma indiferent de locul si contextul desfasurarii acestuia, asta si pentru ca atunci cind incep sa cinte, lucrurile din jur incep sa se schimbe.
La densitatea si valoarea materialului de pe cele trei albume, Urma isi poate permite sa revina oricind, cu turnee si concerte de succes. Muzica lor nu s-a epuizat, si nici nu a fost auzita de toti cei care ar vrea s-o auda. Imi imaginez un festival de muzica indie, plina de o inventivitate noua, cu o sensibilitate recistigata pentru melodie, indiferent de genul abordat. Ii vad cintind alaturi de Jaga Jazzist din Norvegia, Jose James din New York sau Soil & „Pimp” Sessions din Tokyo, ca sa numesc doar trei din posibilii lor confrati. In fond, globalizarea va dura doar o zi, pina ne dam seama despre ce-i vorba. Am inceput sa visez.