Dimineata urmatoare, intilnire cu Mihai, stabilita prin sms, in Tanzquartier. Soare cu dinti. Ciocnit de Vlad Nanca. Ne invita sa bem un ceai. Mihai nu-l poate refuza pe Vlad, asa ca-i vizitam studioul alb-alb, ne minunam de baia imbracata toata in faianta galbena, il ratam pe Tiron (pe care aveam sa-l cunosc un an mai tirziu) spre regretul lui Mihai, bem ceaiul, mincam bobite mici de rodie, ni se face poza, plecam. Afara, la plimbare, la soare, unde, in sfirsit, putem vorbi. Cu precadere despre piesa Verei si despre ce chestie stranie, dar misto e faptul ca m-am teleportat de la Bucuresti la Viena de pe o zi pe alta, cu bilet cumparat la noroc s.a.
Imi propune sa aleg dintre doua barulete favorite, unul cu mobilier realizat de tineri designeri care poate fi achizitionat la plecare, sau unul traditional vienez, cu prajituri si mese de biliard. Ma decid greu. Pentru barul cu design. Odata ajunsi, ma razgindesc si mergem dincolo.
Stam la fereastra, comandam prajituri si ceai. Nu reusesc sa deslusesc ce e asa de special cu locul asta, in afara elegantei si a prajiturilor bune. Vorbim despre Vera si piesa ei si tot mai mult despre Vera decit despre piesa ei. Si regretam ca n-am vorbit cu ea, mai mult Mihai, si cit de putin eu. Si, ca in cele mai cinematografice potriviri, Vera trece prin fata ferestrei noastre. Singura si cu un rucsac mare in spate. Mihai sare de pe scaun, se asaza la loc, sare a doua oara si alearga afara sa-i faca semn. Se intoarce cu Vera, care sta doar un minut pentru ca a intirziat deja la avion. E perfect, nu vorbim, doar ne zimbim, ne spunem pe nume si ne imbratisam. Nici dupa plecarea ei nu vorbim. Mincam prajituri si zimbim. Mihai fumeaza. Mult. In jur se aud clinchete de lingurita lovind ceasca, una-doua voci soptite si nimic altceva.
Era de-a dreptul furios sa ma vada
Ma cert cu Mihai, pe strada. Nu mai stiu de ce. Edi, care are camera noua si nu se poate abtine sa nu inregistreze tot ce misca, ne filmeaza pina cind ii strigam sa inceteze. Oare mai exista casetele? Oare ne certam pentru ca nu era chip sa-l conving sa vina sa-l vada pe ne-contemporanul de Egon Schiele si eu muream ca ma invirteam zilnic in MuseumsQuartier, in jurul Muzeului Leopold si nu ajungeam sa vad live tone de Egon Schiele si nu inteleg de ce ma fixasem atunci ca asa o tratatie nu se face sa fie consumata in solitudine?
I-am trimis un sms pe drumul spre hotel, apoi mi-am inchis telefonul. Sms-ul spunea „tine-mi pumnii sa ajung cu bine in camera“ sau ceva de genul. Fraza era, desigur, cauzata de un mic atac de panica, certata fiind plus gindul la generoasa camera de hotel.
Ziua urmatoare, Mihai era de-a dreptul furios sa ma vada. Se bucura, desigur, ca sint ok, dar se luptase toata noaptea cu un gind bizar, care, nu-si putea explica exact de ce, pusese stapinire pe el, anume ca ma rapisera teroristii. Iar mobilul meu inchis nu-l prea ajutase in acest sens.
Intr-un an – anul trecut? –, Mihai mi-a facut o superoferta: sa depasim (urgent) momentul „pragului dintre ani“, printr-un soi de acompaniere, pe messenger, fiecare acasa la el, dar imbracati frumos, cu webcam si sampanie. Ne-am prefacut amindoi ca am uitat de ea.
Cu nimeni nu ma cert asa cum ma cert cu el. Fraza/le care ma enerveaza cel mai tare la el: „In definitiv e doar parerea ta, nu inseamna ca trebuie sa-mi placa si mie, nu inseamna ca trebuie sa fiu de acord, nu inseamna ca trebuie sa te cred ori ca aceasta e realitatea intocmai“.
Faza care-l enerveaza, daca nu cel mai tare, macar destul de tare, la mine: tacerea.
Ne fura aceleasi productii artistice
Mihai este singurul prieten cu mentalitate de curtezana pe care mi-l ingadui (inima mea n-ar putea duce un al doilea). Trateaza prietenia cu o sagalnicie, un flirt, o cruzime, o iresponsabilitate, o patima si un farmec cel putin amoroase.
Pauzele le luam cind se gaseste o a treia persoana asupra careia sa ne concentram fascinatia. Si am impartit aceasta senzatie de captivitate nu de putine ori. Ne cam fura aceleasi productii artistice (o anume emotie twisted si cit se poate de umana nu va da gres niciodata), picam sub vraja acelorasi intensitati extreme, picam sub vraja acelorasi oameni. Vera, Antonija, Matija, Schiop, Diamandi.
Pe Mihai il stiu (si-l ador si ma scoate din minti) de aproape sase ani. Si ori de cite ori prietenia ne este amenintata de o comoda (si binevenita…) familiaritate, Mihai are grija ca totul sa redevina dramatic si palpitant. Ca la inceput.