I
Joia, intre orele zece si douasprezece, maestrul Tacsil Burtancureanu (pseudonim literar Radu Fulgerica Jr.), prozatorul orasului, iesea din casa. Cu pas lenes, jucindu-si bastonul, ca si cum ar fi indepartat nevazute cete de ginganii, parcurgea cele citeva sute de metri de la vila sa si pina la Biblioteca Oraseneasca. Nu se grabea, dar nici nu lasa impresia ca merge fara vreo dorinta de-a ajunge cit mai grabnic undeva. Cind se intimpla sa-l salute cineva sau chiar vreunul incerca sa-l abordeze, maestrul nu-si contenea mersul, dar nici nu grabea pasul. Doar inclina ingaduitor din cap, facindu-i semn aceluia ca nu poate, pe moment, sa-l asculte, sau sa-i adreseze citeva cuvinte de raspuns la salut.
De altfel, nu prea erau multi cei dornici sa-l abordeze. Mai toti il ocoleau, zorind pasul cind il intilneau. Se temeau parca sa nu fie inghititi de prozator, pur si simplu devorati dintr-o simpla privire, o ridicare din sprinceana sau dintr-o miscare mai nervoasa a burtii.
Cu multi ani in urma, inainte de evenimentele din acel decembrie de pomina, un important critic din Bucuresti, dupa ce statuse doua saptamini la casa de creatie din Balta, publicase o cronica la cea mai recenta carte a lui Burtancureanu, Murmura Balta, din care nu se putea intelege daca il lauda sau il termina – era cunoscut stilul uleios al criticului –, doar inducea o persistenta senzatie de sila, teama si nedumerire ca astfel de fiinte inca mai sint in libertate sub cerul scump al patriei socialiste, ai carei cetateni faceau cumplita foame si exemplare acte de daruire Revolutionara, spre a-si achita si ultimile datorii externe. Criticul lansase formularea, devenita in scurt timp marca scriitorului: „Carnasierul baltit Burtancureanu”. Incetul cu incetul s-au nascut astfel povestile care stirneau teama.
Multa vreme s-a spus ca el insusi trimitea in tirg feluritele zvonuri despre posibilele sale fapte, mai ales dupa evenimente, cind o vreme a stat cam ferit. Chiar in seara zilei cind a fugit Ceausescu, o echipa de Revolutionari, in uniforme de garzi patriotice, s-a prezentat la poarta vilei romancierului. Primisera ordin sa faca ordine si la cultura Judeteana. Burtancureanu era reprezentantul cel mai autorizat, el organizind an de an, inca de la primul Congres al Educatiei Politice si Culturii Socialiste, din iunie 1976, festivalul „Cintarea Romaniei” pe judet. Mai era si membru permanent in Comisia Nationala de organizare a Festivalului.
Pina sa rupa plutonul de revolutionari lantul cu care era ferecata poarta, Burtancureanu a si aparut in usa vilei. Era cu raposatul episcop Valerian si cu o parte din corul catedralei (basii si baritonii) dupa el. Prozatorul tinea cu miinile amindoua vergeaua unui drapel tricolor, cu ciucuri. Era marele steag cu care intrau inaintasii la deschiderea grandioaselor spectacole omagiale de pe stadion sau din sala sporturilor. Sala fusese inaugurata pe 26 mai 1986, ziua in care Ceausescu deschisese oficial canalul Dunare-Marea Neagra, al treilea ca marime din lume, dupa Suez si Panama.
Cu un gest avintat, Burtancureanu desfacu tricolorul. In locul stemei, o gaura zdrentuita, asa cum vazuse ca se dadea intruna la televizor cind apareau revolutionarii in fata poporului. Ca la un semn, episcopul ridica si el crucea si prinse a binecuvinta in toate partile. Coristii incepura sa racneasca entuziasti: „Cu noi este Dumnezeu!”. Nu mai apucau sa-si modeleze si armonizeze vocile, cu ochii tinta la pustile de tir si cele citeva automate AKM pe care grupul de revolutionari le tineau indreptate spre ei. Cintau zoriti, rugindu-se doar, daca cumva Dumnezeu nu urmarea si el revolutia de la Bucuresti in direct la televizor, sa-si indrepte atentia si spre treptele vilei lui Burtancureanu, sa faca o minune si sa-i alunge pe cei cu armele de la poarta.
Revolutionarii fusesera luati prin surprindere. Conducatorul lor, inginerul Nisip, racni dintr-o data: „Bai, asculta la mine comanda! In genunchi! Biserica aici de fata e cu noi! Si cultura e cu noi! Sa cintam si noi inca o data slava lui Dumnezeu ca am alungat dictatura! Jos teroristii!”. A ingenunchiat plutonul. Burtancureanu a facut un usor semn cuiva dinspre garaj. Aparu un ins durduliu, cu o lanterna in mina.
– Vandaxoane, striga Burtancureanu. Ada niste luminari de-alea mai groase. Si tricolorele, ca avem musafiri.
Peste citeva clipe veni flacaiandrul cu un pachet de luminari. Il urma un ins burtos, cu chica roscovana, cu parul zbirlit, lucind catraniu, stralucitor ca aura mitelor negre, de parca il unsese din belsug cu untura de rechin. Pe piept ii spinzura un gherdan gros, din aur rosiatic, de care spinzura un fel de craniu minuscul. Ramasese tigva aceea mititioaca cu falcile larg deschise, de parca s-ar fi topit de ris. Burtosul ducea un brat de stegulete tricolore din hirtie, cum sint acelea pe care le poarta demonstrantii la defilare. Aveau si acestea cite o gaura in locul stemei.
Vandaxon a descuiat poarta si a inceput sa imparta luminarile. Lua si cite un stegulet si-l petrecea pe dupa centiroanele flacailor, in dreptul cataramei patrate, cu stema republicii. Altora le infigea steguletul sub banderola tricolora de pe brate. Unuia, cu o caciula „Aliosa”, cu urechi mari, clapauge, i-a fixat micul tricolor deasupra urechii stingi. Un corist a aprins luminarea episcopului si apoi lumina s-a intins de la unul la altul, ca in noaptea de Inviere.
Se intunecase de-a binelea. Luminile nu se mai aprinsesera pe strada, cine sa le mai poarte de grija! Emotionat, Burtancureanu privea ceata revolutionarilor. Ingenunchiati, cu automatele lasate pe cimentul curtii sau sprijinite de poarta metalica, ocroteau in causul palmelor flacaruile pale. Corul ii dadea de zor cu alte tropare. „Facem toata liturghia?”, sopti episcopul. Romancierul clatina din cap. Valerian tusi de citeva ori si cintarea inceta sugrumata.
„Ridicati-va, baietii mei”, le facu semn Burtancureanu. „Inteleg pentru ce ati venit la mine. Sa ma arestati. Poate aveti ordin chiar sa ma si impuscati. Chiar urmaream cu Prea Sfintul la televizor evenimentele din Capitala. Si-mi spuneam ca a sosit momentul ca si la noi in oras sa inceapa o revolutie profunda. Cu dreptatea pe care am asteptat-o cu toti si cu martiri care sa inroseasca de glorie paginile istoriei pe care le vom scrie. Fiti bineveniti!”
Ridica miinile neputincios, bombindu-si pieptul. „E datoria voastra sfinta s-o faceti! Ma predau in miinile voastre. Viata mea v-o incredintez! Constiinta mea de creator devotat poporului imi cere sa fac asta, chiar acum!” Cobori doua trepte, tot cu miinile ridicate. Apoi se razgindi. Reveni in capul scarilor. „Dar, oare sint eu cel mai indicat pentru a fi pedepsit? Eu, care… Nu ca ma apar. Tovarasul inginer Nisip, care v-a mobilizat si va conduce la victorie, cunoaste mai bine. Dar va intreb: nu faceti o mare greseala sanctionind arta? Artistul? Cintaretul istoriei noastre glorioase? Evenimentele sint in curs de dezvoltare! Istoria lor inca nu s-a scris. Epopeea lor inca nu se cinta. Daca ucideti artistul, atunci cine sa o mai faca toate astea, cind va veni momentul ca viitorimea care se uita acum la voi, asa cum ne uitam noi acum la televizor, s-o ceara? Martirii si eroii cine o sa-i preaslaveasca?!”
Cobori miinile, frecindu-si-le. Amortise. Continua inflacarat: „Tovarasul Nisip cunoaste cel mai bine. Are un mare martir al democratiei chiar la el in familie. L-a adus personal de la Securitate si l-a ingropat crestineste in tarina sfinta, stramoseasca. Raposatul parinte Macovei, varul Prea Sfintului Valerian care este alaturi de noi, i-a facut toate cele cuvenite la intoarcerea in sinul familiei. Precizez ca alaturi de noi este si episcopul vicar Irineu, nepotul parintelui Macovei, care insa a ramas sus, la episcopie, sa se roage si sa vegheze cum evolueaza evenimentele.”
Se intoarse, cu o abia vizibila plecaciune, spre Valerian. Ii facu semn cu ochiul. Continua, ca si cum i-ar fi vorbit numai episcopului:
„Va dati seama ce traim acum? Acum, cind a sosit momentul sa-i cinstim cum se cuvine pe martirii nostri, care s-au jertfit pentru visul lor de a trai in democratie?! Iata, avem si noi democratie, de-acuma! Arta este cu democratia in judetul nostru, va garantez eu. Avem si cultele cu noi!”
Nisip il asculta ingindurat. Il studia si pe Vandaxon. Baiatul cel mai mare al lui Macatist Brandaburlea-Claxon, daca avea douazeci si cinci de ani, parea patruns de maretia momentului. Se apropiase de un alt tinerel, si-l tot descosea de unde facuse rost de arma. Semnase pentru ea? O mai dadea inapoi? Ce fel de cartuse au, de razboi, sau de gargara?
Insul burtos care adusese tricolorele asteptase pina ce Vandaxon le imparti tuturor revolutionarilor cite un stegulet. Apoi, ca si cum ar fi invirtit o imaginara manivela deasupra sa, facu citeva semne agitate cu mina dreapta si o zbughi drept in sus, printre crengile inaltului salcim de la poarta prozatorului. Ca la un semn, becurile de pe strada incepura sa lumineze.
Inginerul dadu capul pe spate si ramasese asa citeva clipe, incercind sa vada daca nu cumva burtosul acela tisnise de se catarase pe vreo creanga a salcimului si le facea de-acolo semne teroristilor cu vreo lanterna. Mai devreme, Dinescu sau Caramitru, sau altcineva, nu mai retinea cine, in vinzoleala care era, anuntase la televizor ca s-ar putea sa vina elicoptere cu teroristi care sa atace revolutia in direct.
Nisip nu zari nimic suspect in salcim. Pur si simplu burtosul disparuse. Cobori cu privirea spre revolutionarii sai. Ii cerceta ingindurat. Ii cunostea aproape pe toti. Cei mai multi erau de-ai lui, de la Soptireanca. Zilieri la silozul de tutun. Citiva descarcau si la slepurile din port. Ii privea induiosat. Baietii, inghetati, sareau de pe un picior pe altul. „In fond, ce-am cu Burtancureanu…”, isi spuse Nisip. „Ce-a facut si asta? A furat si a mintit si el cit a putut. N-a omorit pe nimeni. Dimpotriva, a scris niste carti despre ce-i de p-aicea. A slujit judetul. Mai aducea si impartea diplome si medalii la Cintare. De ce sa-ncepem chiar cu el? Mai e si episcopul de fata… N-are decit sa-l judece ai lui, cind o aprecia ministerul.”
Inclina din cap ca si cum il aproba pe Burtancureanu. Acesta si prinse gestul din zbor. Izbucni in ris: „Hai, dom’ Nisip, zau asa. Stati afara-n gerul asta, tremura baietii si-ngheata de foame! De la prinz in tensiunea de la Revolutie, totusi… De de ce nu intrati… S-o gasi o tuiculita, un vinisor sa va-ncalziti. Ca ne pregatim de sfintele sarbatori ale nasterii domnului nostru Iisus Hristos. Parintele poate confirma. Repetam chiar programul de colinde pe care il vom da in Piata Mare. Si p-orma, mai vedem si noi la televizor ce mai face revolutia la Bucuresti. Hai, zau, oameni sintem!”
Intrara in casa. In salon, masa era deja intinsa. Criticul Jan Boldescu-Caramida, ca un veritabil sef de sala, ii invita, cu o plecaciune adinca, sa ia loc. Se apropie de inginerul Nisip si-i sopti conspirativ: „Fiti atent la evenimente, ca maestrul Tacsil are ginduri mari cu dumneavoastra. Vin direct de la colonelul Goncea. V-ati prins?”.
Caramida pocni scurt din degete si, din peretele dinspre bucatarie, aparu un ins desirat, cu o fata prelunga, mai mult albastra decit neagra, muiata in albastrul inchis al apelor coclite. Purta o palarie de paie de orez, model „Los Paraguayos” in turneul din vara lui 1963 la Urlati. Ducea, pe o tava mare, citeva duzini de paharute albastre in care clocotea in aburi un lichid maroniu, viscos. Cu gesturi largi, stilate, desiratul se apropie de Nisip si il imbie sa ia un paharut. Inginerul il lua, il privi curios citeva clipe, apoi il ridica spre candelabru, racnind: „Moarte comunistilor! Traiasca revolutia si libertatea noastra!”.
Curriculum vitae
Prozator si publicist, Ioan Lacusta s-a nascut pe 15 septembrie, in localitatea Varfuri, din judetul Arad.
A absolvit in 1972 Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti.
A fost membru activ al cenaclului literar „Junimea”, condus de Ovid S. Crohmalniceanu, facind parte din grupul de prozatori si poeti „Noii”.
A fost multi ani redactor de rubrica la revista „Magazin Istoric”.
A debutat cu proza scurta in antologiile Proza satirica romaneasca (1982) si Desant ’83 (1983).
In 1985, Ioan Lacusta a primit premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania, in 1990 a primit premiul „Ion Creanga” al Academiei Romane, iar in 2007 a primit Premiul pentru Proza al Radio Romania Cultural pentru volumul Luminare. (Coborirea in text) de la Editura Polirom.
» Volume de proza: Cu ochi blinzi, Cartea Romaneasca, 1985; Liniste. Povestiri din viata mea, Cartea Romaneasca, 1989; Calendarul de nisip, Editura Militara, 1989; In soapta, Cartea Romaneasca, 2001; Fara Caragiale, Albatros, 2001; Dupa vinzare, Curtea Veche, 2005, Luminare. (Coborirea in text), Polirom, 2007.
» Alte volume: Cartea luminarii, versuri, Editura Rafet, 2001; 1919-1937. Zece alegeri parlamentare. Cine a cistigat?, PRO, 1998; 1944-1947. 41 de luni care au schimbat Romania, Viitorul Romanesc, 1999; 1948-1952, Republica Populara si ROMaNIA, Curtea Veche, 2005; Memorie sau memorialisti. 1859-1918, de la o Unire la alta, Albatros, 2005; Timpul iluziilor. Memorialisti. 1919-1939, Curtea Veche, 2006; Cenzura vegheaza, Curtea Veche, 2007.
Se spune ca, dupa ce-ti moare tatal, te apropii si tu de moarte cu vreo doi-trei pasi. Mie, astazi, mi-a murit un prieten. E adevarat, cu vreo 30 de ani mai batrin, insa unul care a stiut intotdeauna sa-si ascunda intelepciunea in spatele unei discretii pe care i-am inteles-o, poate, abia in momentul mortii.
„– Batrine, obisnuia sa spuna, eu nu vreau sa fiu mare scriitor, as vrea doar sa scriu bine. Eu am scris pina acum doar ca antrenament (de la Desant incoace – n.m., BAS), de astazi am de gind sa scriu cu adevarat.” E vorba despre omul care mie mi se pare cea mai originala prezenta desantista, scriitorul care apoi s-a retras la „Magazin Istoric”, pentru a scrie, in continuare, o literatura cu totul rupta de cerintele pietei. A fost, cred, cel mai modest si adevarat scriitor roman pe care l-am cunoscut. Nu a avut prea multi amici, asta realizai de la primul contact, insa era unul dintre cei care-ti ramineau pe suflet. Cu mine asa s-a intimplat.
Despre cum a scris Ioan am auzit teorii, de la cele mai timpite pina la acele necroloage cretine pe care le tot citesc in ultima vreme („Ioane, de ce scrii la fituica aia?” „Maestre, am nevoie de bani, de ce oare?”), de la cronici literare asa-zis obiective la acei saci de plastic utilizati de criticii care nu stiu, de aceasta data, daca sa injure sau nu…
Pentru mine, Ioan Lacusta ramine omul pe care l-am rugat sa-mi gaseasca locul exact al cinematografului de pe Strada Doamnei unde a fost coproprietar Joyce… L-a gasit, domnilor/doamnelor! Imi place sa cred ca acum priveste un film mut, care-mi suna atit de familiar… cut:
Bogdan-Alexandru Stanescu