Lansat pe 22 mai 1989, The Miracle marchează întoarcerea grupului la rădăcinile sale rock și la o formă de zile mari. Albumul anterior, A Kind of Magic (1986) rămăsese în umbra unui turneu impresionant și a unui film mai puțin impresionant (Highlander), lăsând senzația unei lipse de coeziune la nivel stilistic – poate tocmai din pricina faptului că aproximativ jumătate de disc funcționase ca soundtrack pentru pelicula amintită mai sus. După European Magic Tour trupa luase o pauză, timp în care cei patru se concentraseră pe proiecte solo, dar și pe probleme personale: în primăvara lui 1987 Freddie Mercury își află cruntul diagnostic și se retrage tot mai mult în munca de studio, iar colegii săi de trupă se vor strânge în jurul lui ca un scut protector.
Albumul The Miracle a fost imprimat în decursul unui an, între ianuarie 1988 și ianuarie 1989, atât la Londra, cât și la Montreux, în Elveția. Singurele fotografii disponibile din perioada înregistrărilor sunt din al doilea loc și ne arată un Mercury robust, chiar rotofei, plin de bună dispoziție și poftă de muncă, atitudine care se transmite, implicit, și pe disc.
De altfel, tonul general al albumului este unul pozitiv, neexprimând, spre deosebire de Innuendo (1991), nici perspective sumbre asupra existenței și nici resemnare stoică în fața iminentului sfârșit – și asta în contextul în care, la momentul respectiv, Freddie vedea probabil The Miracle ca albumul Queen final.
O revărsare naturală de emoție
O excepție de la tonul pozitiv ar fi poate excelenta piesă Scandal (semnată de Brian May), cu versuri incisive, îndreptate spre tabloidele britanice. Deja victimă a speculațiilor de tot felul pe seama sănătății sale, Freddie oferă o interpretare de un dramatism comparabil cu cel de pe The Show Must Go On. La fel ca în cazul piesei ce încheie albumul Innuendo, vocea a fost trasă „in one take“ și atinge culmi amețitoare cu o forță incredibilă, ca o revărsare naturală de emoție ce sfidează orice rutină de studio. Există oare dovadă mai clară a talentului vocal în stare pură? Probabil că nu.
Brian May semnează încă o compoziție remarcabilă, de altfel cel mai mare hit al albumului: I Want It All. Pentru mine I Want It All e un fel de piesă rock perfectă – e greu să ne abținem să ni-l imaginăm pe Freddie Mercury, în cadrul unui fictiv The Miracle Tour ’89, dirijând auditoriul și cântând împreună cu el „I want it all/ I want it all/ I want it all/ And I want it now!“ – fandare, cap pe spate, pumn spre cer și public în delir…
Roger Taylor contribuie și el cu două piese: The Invisible Man, care nu impresionează prin nimic, dar care are o linie de bas ce ți se imprimă pur și simplu în memoria auditivă, și Breakthru, cu un ritm nebunesc care imită un tren în mișcare.
Desigur, cei patru muzicieni britanici nu rezistă tentației și, pentru videoclipul piesei, mută scena de pe Wembley pe platforma unui vagon, care, conectat la o locomotivă pe care scrie „The Miracle Express“, străbate în viteză countryside-ul regiunii Cambridgeshire. În principiu e un track semnat Taylor, însă primele 30 de secunde de pian și voce – calmul dinaintea furtunii – sunt compuse de Mercury, o alăturare inedită care ne aduce aminte de o altă piesă Queen (de pe The Game), și anume Rock It (Prime Jive).
„All tracks written by Queen“
John Deacon nu semnează singur nici o piesă de pe The Miracle, însă participă creativ la câteva compoziții colective (cel puțin așa zic cei care s-au încăpățânat să caute în spatele frumoasei, dar falsei etichete „All tracks written by Queen“, simbol al solidarității membrilor trupei la finele anilor ’80). Cu excepția piesei care dă titlul albumului și care, prin complexitatea ei, sună mai mult a compoziție Mercury, track-urile scrise în colectiv nu sunt chiar punctele forte ale discului. E vorba de Party, Khashoggi’s Ship și Rain Must Fall. Dacă primele două par a fi desprinse dintr-un jam-session destul de izbutit pe alocuri (de altfel nici nu există pauză între ele), fără a depăși însă stadiul de jam, a treia pare a fi desprinsă de pe marginea unei piscine din Caraibe – noroc de chitara lui Brian May care salvează piesa.
Ar mai fi și My Baby Does Me (Mercury/ Deacon), o piesă de o simplitate atipică trupei Queen – un moment de respiro înaintea finalului apoteotic al discului: Was It All Worth It.
Cred ca nu greșesc atunci când spun că Was It All Worth It e ultima mare compoziție a lui Freddie Mercury. Desigur, albumul Innuendo cuprinde o serie de piese absolut remarcabile cosemnate de Freddie (începând, bineînțeles, cu piesa-titlu), însă dintre compozițiile pe care muzicianul britanic le-a creat singur în ultimii doi ani de viață, nici una nu se ridică la nivelul ultimului track de pe The Miracle.
Linia de final
Mai mult decât atât, dacă ceea ce am afirmat mai sus e adevărat, și anume faptul că Freddie considera, la sfârșitul anilor ’80, că acesta va fi albumul Queen final, atunci Was It All Worth It capătă și valoare de piesă-testament (fără a pune în nici un fel în umbră mesajul răvășitor al extraordinarei The Show Must Go On, care e însă, în cea mai mare parte, creația lui Brian May).
Aș greși dacă aș încerca să cuprind în cuvinte impresia pe care o lasă această piesă. Tot ce pot spune este că ea recreează sound-ul Queen al anilor ’70, cu tobe puternice și chitară electrică agresivă, ajungând, în materie de structură și orchestrație, la un nivel de complexitate comparabil cu cel al compozițiilor Queen din acea perioadă. Nu e de mirare că piesa nu și-a găsit locul în anii ’80 și, prin urmare, a fost uitată, în pofida calităților sale muzicale.
Cât despre mesajul textului… cred că versul care deschide Was It All Worth It („What is there left for me to do in this life?“) spune totul, la fel ca versurile care închid piesa, trasând astfel linia de final a unui album, a unui deceniu, a unei cariere, a unei vieți: „Was it all worth it?/ Living breathing rock’n’roll, this never ending fight/ Was it all worth it, was it all worth it?/ Yes, it was a worthwhile experience!/ It was worth it!“.
(articol apărut inițial, în versiune extinsă, în revista „Sunete”, nr. 2/ 2019)