Cărțile Gabrielei Adameșteanu continuă să fie celebrate, traduse și readuse în atenția cititorilor. I s-a tradus, de curând, încă un roman în spaniolă, Fontana di Trevi – al cincilea roman apărut în această limbă –, Dimineață pierdută a apărut, într-o ediție luxoasă, aniversară, la Editura Polirom, invitațiile la târguri internaționale și la evenimente literare curg, iar acum scrie de zor la un nou volum, pe care se pregătește să-l lanseze la toamnă. În tot acest iureș de activități, și-a făcut timp pentru un schimb de e-mailuri în urma căruia a luat formă acest dialog. Este despre actualitate, în centru stă sărbătorirea celor 40 de ani de la publicarea Dimineții pierdute, pusă în scenă cu un succes uriaș de regizoarea Cătălina Buzoianu, dar inevitabil, firul conversației a prins multe alte subiecte: trecutul cu partea de necunoscut, care iese încă la suprafață prin detalii personale dureroase, dar și planurile pentru scrisul viitor.
V-ați întors de curând de la Târgul de carte de la Madrid, după ce romanul dumneavoastră, Fontana di Trevi, a fost tradus în limba spaniolă de Marian Ochoa de Eribe. Ce v-a adus prezența în acest spațiu cultural, prin cartea nou tradusă, și cu ce gânduri v-ați întors în țară?
Fontana di Trevi este cel de-al cincilea roman al meu apărut în spaniolă. Următorul, din punct de vedere cronologic, Voci la distanță (2022), este deja contractat de aceeași editură, Acantilado, importantă în cadrul peisajului editorial spaniol, atât prin eleganța grafică a cărților, cât și prin modul cum se ocupă de ele. Marian Ochoa de Eribe lucrează deja la ea. Astfel că, în acest moment, știu că tetralogia mea, având-o pe Letiția Branea-Arcan ca personaj central, va avea o viață completă în spaniolă. Mi-am dorit mult să am cărțile traduse în această limbă, fiindcă în studenția mea începusem s-o învăț, mă fascina cultura și istoria Spaniei, dar atunci, în anii ’64-’65, neavând din păcate acces nici la cărți, nici la vorbitori, am uitat mult din puținul știut și mi-a rămas doar o dorință nostalgică, un bovarism de scriitor. În fine, în 2009 mi-a căzut din cer publicarea Dimineții pierdute la editura Lumen, care o va reedita în 2023, după 14 ani (fusese cumpărată între timp de grupul Penguin Random House). Puține cărți de autori români se bucură de reeditări la edituri străine, eu am avut șansa aceasta doar cu Dimineața pierdută, la Gallimard, în colecția Poche, și la Aufbau, într-o ediție mai de masă a colecției Die Andere Bibliothek. Drumul egal al fiecărei zile și Întâlnirea mi-au apărut în 2017 și 2019 la o editură mai mică, Xorki: mi-a găsit-o, ca și altor colegi ai mei, Joaquin Garrigos, un devotat traducător și iubitor de literatură română, multe romane românești, inclusiv interbelice, au apărut datorită lui în ediții spaniole. Din păcate, Garrigos ne-a părăsit recent, a fost evocat cu emoție la întâlnirea cu traducătorii organizată de Maria Pop, directoarea ICR Madrid la Târgul de Carte din somptuosul parc Retiro, de anul acesta. M-am întors acasă, regretând, ca de fiecare dată, că am stat prea puțin în țara visurilor mele de tinerețe, dar Institutul Român de la Madrid mi-a sprijinit de fiecare dată promovarea aparițiilor în spaniolă. A trebuit, cu alte regrete, să renunț și anul acesta la invitația ICR de a merge la Târgul de Carte de la Guadalajara: am alte proiecte pentru sfârșitul anului pe care le prioritizez în fața acestei călătorii lungi, fără o miză în plus pentru mine.
În felul în care a fost abordată opera dumneavoastră – în cronici sau interviuri – ați observat diferențe dintre mediul literar din România și cel spaniol? Diferă mult aceste reacții de la un spațiu cultural la altul?
Da, diferă surprinzător de mult recepția aceleași cărți în fiecare spațiu cultural. Știu asta și editorii, chiar dacă în decizia traducerii unei cărți intră automat felul cum a decurs recepția/ vânzarea în țara de origine și numărul traducerilor străine. Există surprize și pentru autor. Fontana di Trevi a fost mai bine primită în România (a luat toate premiile acelui an, 2018, în care existau romane foarte bune ale altor autori/ autoare) decât Provizorat, care în schimb s-a bucurat în Franța, în Germania și în Spania de mai multă atenție în presă. Cel mai neașteptat lucru a fost pentru mine articolul unui mare scriitor spaniol, Antonio Muñoz Molina, apărut în „El Pays“, despre Provizorat. Cotidianele spaniole au spații consacrate literaturii, în schimb în România este comentată doar în reviste, săptămânale, lunare. Al. Cistelecan, într-un recent număr din „Vatra“, a scris despre starea gravă în care se află la ora actuală critica de întâmpinare, după ce o generație întreagă de critici a părăsit critica în favoarea studiilor universitare cu un răspuns financiar și de poziționare socială incomparabil mai substanțial. „Anii 2000 amenințau cu un masiv val de cronicari literari, cu nimic mai prejos decât cel interbelic ori cel apărut în anii ’60: prima serie de comentatori cu adevărat liberi și eliberați de complexe, pregătiți și de un asalt doctrinar. Dar tocmai când să vedem apogeul ofensivei, constatăm că aproape toți combatanții au dezertat și s-au refugiat în domenii (nu chiar străine, totuși) mai confortabile, mai burgheze. O asemenea fugă în masă va fi avut și cauze generale. Una din ele ar putea consta în declasificarea literaturii și împingerea ei într-un mic ghetou de la marginea spațiului public. Va fi fost însă mult mai eficientă o cauză foarte concretă care ține de condiția financiară a salahoriei critice. Critica literară e curată muncă voluntară – iar tinerii au rate la casă, au de plătit chirii, au copii mici, în fine, nu pot munci degeaba.“ Asta este principala diferență dintre comentariul literar (cât mai este) din România și cel din Occident, rezervat de regulă jurnaliștilor culturali, mai rapizi și în scris, și în lectură. Textele românești (când sunt), sunt mai profunde, mai analitice, cele occidentale sunt rezumative, încearcă numai să decidă cititorul să cumpere cartea. Am și o rezervă/ nemulțumire, care se referă la comentariul occidental: este mai superficial, excesiv preocupat de factorul „exotic“, comunismul la guvernare, în varianta ceaușistă.
Pentru că ați menționat comunismul și exotizarea lui sub privirea vestică, aș vrea să vă întreb cât din trecutul comunist este și pentru noi, astăzi, un adevărat teren al proiecțiilor așternut peste un continent dispărut? Ați spus de multe ori, de exemplu, și cu argumente, că în perioada comunistă au avut șansa să se afirme mult mai multe scriitoare decât în interbelic, afirmație care părea să contrazică percepția multora despre viața literară din acele decenii. Pe scurt: cât se inventează, inclusiv în România, despre acest trecut recent și ce rămâne greu de integrat despre această perioadă?
În România, comunismul a fost altfel în anii ’50, când închisorile erau pline inclusiv cu țărani care nu-și puteau preda cotele obligatorii, altfel după ’64, când au fost eliberați deținuții politici, altfel în anii ’80, când lipseau bunurile de strictă necesitate etc. Trebuie văzută fiecare situație, învățământul a fost mai bun decât se crede, mare parte din populație s-a alfabetizat, cei aflați acum în posturi de conducere provin, în marea lor parte, din familii plecate de la țară cu șanse mai mari decât cei din zona rurală de azi. Eu am auzit din copilărie discursul oficial al egalității de șanse între femei și bărbați și într-o oarecare măsură el a schimbat mentalități, doar că în România e diferența între realitate și discurs e foarte mare. Când atâtea femei au murit și au rămas mutilate din cauza decretului contra avortului și viața atâtor copii rămași orfani sau aruncați în orfelinate a fost deturnată, ce rost mai are să vorbești despre egalitate de șanse? Da, în 1989 erau probabil mai multe scriitoare decât erau în 2003, când a lansat Poliromul acțiunea de marketing „Votați literatura tânără!“, dar acum sunt mult mai multe. Am fost un copil al comunismului, care credea în anul 1965, când terminam facultatea, că trăiește într-o societate relativ liberă, că începuse „deschiderea“, dar am descoperit acum o lună, la CNSAS, dosarul de urmărire al tatălui meu pentru niște manifeste anticomuniste cu care sigur n-avusese de-a face. Au fost peste 30 de nume de ofițeri de securitate și vreo zece informatori care au umplut acel dosar pe care l-am citit de vreo patru ori până să înțeleg despre ce este vorba. Când ofițeri cu semnătură indescifrabilă au stabilit că tata ar fi autorul manifestelor, au și trebuit să închidă dosarul: descoperiseră că era mort de doi ani. Am fost realmente șocată, ce s-ar fi întâmplat cu el, cu mine, dacă trăia? Și mi-a fost tare milă de el, o viață fusese chinuit degeaba. Asta a fost în multe cazuri comunismul: oameni chinuiți degeaba, o tragică irosire de vieți și resurse, spune Culianu. Comunismul înseamnă realități paralele: cea în care trăiai, cea în care erai eventual urmărit, fără vină, fără motiv, cea în care te descriau eventual cei apropiați etc. Punem etichete, formulări stereotipe despre comunism, ca și despre anticomunismul anilor ’90, văzut și el brut, fără nuanțe. Și mai există imensa manipulare realizată prin dezvăluirile inițiale de la CNSAS, care au aruncat pe piață numele unor intelectuali cunoscuți care ajunseseră informatori, unii trecuți prin închisori. Ei au fost puși în lumină, iar aparatul de Securitate, înalții decidenți etc. au rămas în umbră. Povestea tatălui meu, descoperită abia acum, este mai șocantă decât comunismul evocat în cărțile mele. Și am trăit lângă ea, fără s-o știu.
Este o poveste tare tristă, în care poate doar scrisul să mai aducă vindecare. Legat de aceeași perioadă mai am o întrebare. Recitesc acum, inclusiv pentru acest dialog, Dimineață pierdută, în ediția aniversară, la 40 de ani de la apariție și, cu ceea ce știam despre funcționarea cenzurii, am fost extrem de surprinsă să văd cum cartea a circulat și a căpătat o maximă notorietate având o serie de teme amendabile de cenzură: critică fățișă a regimului comunist, pasaje narative despre libertatea pe care cei fugiți din țară o găsesc în afara granițelor sau chiar truculențe de limbaj și dialoguri despre sexualitate, ca să dau numai câteva exemple. Cum a fost posibilă publicarea cărții, în 1984, având în vedere toate aceste pasaje sensibile în ochii cenzurii?
Mereu sunt întrebată de publicul tânăr și de cel străin cum de a putut apărea Dimineața pierdută în primăvara lui 1984 și de fiecare dată mi-e greu să trasez în două fraze complicatul tablou al vieții editoriale a timpului. Mi-e greu fiindcă eu am decis doar renunțarea la unele pasaje, chiar câteva pagini semnalate de cenzură, pe care la reeditările ulterioare, după ’90, le-am pus la loc: cum au murit Maniu și Brătianu în închisoare, prizonierii români în lagărele sovietice etc. N-am avut cum să intervin pentru publicare, eram la ora aceea un redactor cvasianonim la Editura Enciclopedică, o tânără speranță a prozei care trecea de 40 de ani, fără relații în lumea literară înaltă. Cartea mea nu e singura care poate mira, uitați-vă ce cărți valoroase au apărut până în ultimul moment al comunismului, ce nume de autori – Augustin Buzura, Octavian Paler, Norman Manea, Ștefan Agopian, Mircea Cărtărescu, Cristian Teodorescu și destui alții. Directorii Cărții Românești, Marin Preda și George Bălăiță, scriitori importanți, au păstrat, fiecare cu mijloacele lui, o atmosferă de susținere a cărților, diferită de cea a editurilor din Casa Scânteii, care nu aveau în spate influența puternică de atunci a Uniunii Scriitorilor. Dar trebuie să spun că cenzura se înăsprea de la an la an și probabil că în 1985 Dimineața pierdută n-ar mai fi primit viza de publicare. Habent sua fata libelli, spuneau anticii.
Părțile a doua și a treia ale romanului Dimineață pierdută, în care acțiunea se petrece în casa soților Mironescu – profesorul Ștefan Mironescu și soția lui, Sophie –, se disting printr-un stil proustian, o narațiune în care comunicarea se face mediat și în care fiecare obiect care apare în poveste comunică foarte mult, nu e simplu decor. Tot aici apar nenumărate referințe mitologice, totul trădând un gust clasicist și descriind în manieră realistă atmosfera din jurul anului 1916, din casa unei familii înstărite. Aceste părți alternează cu limbajul liber, colocvial, direct al Vicăi Delcă, protagonista planului prezent al cărții. Când citiți cărțile altora, dar și când vi le imaginați pe ale dvs., de care aripă a literaturii vă simțiți mai atrasă: de realismul pur sau de un stil livresc, interiorizat, care trădează mereu familiaritatea cu clasicii?
Evident, sunt o autoare realistă, văd personaje, le urmăresc când pot destinul de la o carte la alta. Sanda Cordoș a analizat cu acribie structura Dimineații pierdute și, după părerea ei, este vorba despre două romane. Mi s-a părut că are dreptate, eu nu îmi dădusem seama, dar în timp ce scriam la aceste două părți, evocând tulburările din vila burgheză de la Șosea în vara lui 1916, am făcut un fel de trimitere ironică, în stilul romanelor lui Henry James și Proust. Nu a fost o strategie narativă gândită de la început, s-a datorat faptului că personajele mele – Vica, Ivona – aveau de două ori vârsta mea, trăiseră într-o Românie capitalistă pe care am încercat s-o descopăr în memoriile și romanele timpului.
În ce fel simțiți acum că s-a modificat percepția asupra acestui roman, în cei 40 de ani de la publicare, în care au urmat noi și noi ediții și traduceri în nenumărate limbi?
Dimineață pierdută este o carte apărută cu doar cinci ani înainte de căderea comunismului. A avut parte de o recepție de gală, ca să spun așa, cronicile lui N. Manolescu, Valeriu Cristea, Monica Lovinescu și, nu în ultimul rând, spectacolul Cătălinei Buzoianu (o regizoare de talia lui Andrei Șerban, care nu e la fel de sus plasată, fiindcă e femeie ce activează într-o meserie de bărbat) au inclus-o rapid în canon. Dar statutul ei a fost confirmat de următoarele generații și nu cred că până acum a fost o lectură total diferită de primele. Personajul Vica Delcă a fost iubit și de criticii literari din țări străine, cu o gândire mult mai deschisă spre stânga. Și a fost apreciată structura, s-a spus – în Anglia – că este un mare roman modernist. Eu m-am depărtat tot mai mult de carte, mă surprinde și pe mine când o deschid.
Ne-am văzut în contexte în care s-a discutat despre literatura scrisă de femei și aveți, la rândul dvs., o povestire, Soluții imperfecte, inclusă într-o antologie de proză scrisă de femei – Blocaje, coordonată de Cristina Ispas și Victor Cobuz, la Editura Paralela 45. Aveți vreun sfat pentru scriitoarele aflate la început de drum, adesea expuse, în lumea noastră literară încă marcată de sexism, la ironii și bruiaje menite să le intimideze?
Nu cred că e cazul să le dau sfaturi, fiindcă ele își încep cariera literară în altă lume decât cea în care am început-o eu. Pot să spun doar care sunt provocările pe care le văd eu. Una este perseverența: mie mi s-a spus la început de drum că femeile încep foarte bine, izbesc puternic și dispar. Iar eu am abandonat literatura de mai multe ori, confirmând ceea ce mi se spusese. Dar acum publicarea constantă și ritmică pare a fi o condiție ca să rămâi în atenția publicului. A doua provocare se datorează chiar faptului că sunt foarte multe autoare la ora aceasta și aș spune că există mai degrabă o competiție între ele decât cu autorii bărbați. A treia provocare este că acum se stă mult pe rețele de socializare, și așa se pierde și timp, vezi ce zice fiecare, și gura satului cine o astupă?
La ce lucrați acum și ce vă preocupă cel mai mult în raport cu propriul scris?
Lucrez la cartea de memorii, Meserii nerecomandate femeilor, un fel de continuare-completare a Anilor romantici, publicați acum zece ani, pe care la ultimul Bookfest parcă am văzut-o într-un top al Poliromului. Cum vreau să apară la următorul Gaudeamus, chiar cu riscul că voi mai lăsa lucruri să le spun în altă carte, nu-ți povestesc mai mult despre ea. Mi-aș dori să scap de aceste memorii eseistice și să mai scriu proză, îmi lasă un sentiment mult mai bun.