Nu ascund ca scrierea lui Valeriu Cristea ar putea sa-si respinga din start o parte din potentialii cititori. Ea cuprinde o investigatie cu valente mult prea personale, are o miza mult prea subiectiva ca sa mai intereseze, la o scara larga, publicul romanelor autofictionale de astazi sau pe acela al memorialisticii ultimei jumatati de secol, fie ea concentrationara sau nu. E o carte care vine din alte vremuri, cu un alt tempo, mult rarit, cu alte preocupari si alte repere. O carte de rememorare si atenta autoscrutare, mizind pe un tip special de autenticitate, care ignora literaritatea, folosindu-se totusi, intr-o mica masura, de ea. Singurul „procedeu literar” utilizat este segmentarea cinematografica, relatarea episoadelor la prezent, ceea ce nu semnaleaza decit retrairea lor in constiinta povestitorului.
Un roman propriu-zis nu este aceasta scriere decit in masura in care ocoleste asteptarile privitoare la o opera autobiografica. Iar Dupa-amiaza de simbata nu este un „roman al formarii” si nici „o viata de om, asa cum a fost”. Ci un fel de incrincenata autoscopie, focalizind intermitent asupra unor episoade din trecutul propriu si cautind sa fixeze un profil moral al omului Valeriu Cristea. La a treia editie, interesul cartii difera de al celor precedente. Nu-l mai cautam, printre pagini, pe autorul Tinarului Dostoievski. Criticul saizecist nu mai este o figura a actualitatii in masura in care un Lucian Raicu, de pilda, este inca. In schimb, poate ca era timpul ca personajul Valeriu Cristea sa fie redescoperit. Astfel, o alta „plaja” a publicului cititor isi poate afla un autor cu care sa rezoneze si, cunoscindu-i structura morala, se va indrepta, poate, si spre lucrarile critice ale acestuia.
Autorul a preferat sa-si lase aceste amintiri literare nerevizuite si neadaugite in editiile din postcomunism, subliniindu-si orgolios consecventa cu sine insusi, o consecventa care nu stiu cit de mult va mai fi pretuita astazi. Cita vreme el vorbeste despre propria interioritate, orgoliul se justifica: ce fel de om va fi acela a carui structura de adincime se modifica odata cu evenimentele politice? Slefuirea personalitatii unui copil este rezultatul intimplarilor marunte, dar care constituie experiente primordiale: fericirea, bunatatea, ura, invidia etc. Nu e de mirare ca nimic din „istoria mare” nu-l atinge: semnificatiile razboiului sint mult mai putin importante pentru el decit un semiesec in alegerile clasei.
Biografia este una comuna, s-ar zice, fara rupturi majore, cu momente de iluminare iesite din perspicacitatea celui care observa. Copilul este sensibil, interiorizat, spaimos de toate cele. Il terorizeaza absenta parintilor, ca si inceperea scolii, cu o multime de colegi noi. O vizita a Securitatii la miezul noptii, din fericire fara consecinte pentru familie, il sperie la fel de mult ca o discutie pe un ton mai ridicat intre tatal sau si un vecin. Timiditatea copilului se va preface in rezerva omului matur fata de societate. („Fara sa fiu un inadaptabil, ma adaptez greu intr-un mediu nou. Contactul uman a fost si este pentru mine foarte dificil. In aceasta privinta m-am schimbat neinchipuit de putin: aparut de timpuriu, cu un fel de graba de a ma lua cit mai repede in primire, defectul pare hotarit sa ma fericeasca intreaga viata.”) Un ins retinut, timid, obisnuit sa interpreteze gesturile celorlalti inainte de a le raspunde, preocupat mai cu seama de a se intelege si a se face inteles de ceilalti: iata „fisa postului” unui critic literar cu vocatie.
O nostalgie a spatiilor
Autoscrutarea din Dupa-amiaza de simbata este orientata de spatiile pe care memoria le desprinde din trecut. Balconul unei case din centrul Clujului, de unde se putea vedea ora in ceasul din turn. O pivnita plina de spaime, dar care poate fi „imblinzita” prin cintece de catre copiii care se pregatesc de Craciun. Podul imens, cu ferestre patrate si rotunde, care ofera o neobisnuita perspectiva asupra imprejurimilor. La urma urmei, chiar si miraculoasa dupa-amiaza de simbata constituie tot o reverie spatiala, si nu una temporala: „Dupa-amiaza de simbata constituia un atare «loc» (primit in dar si totodata «amenajat» de mine), o vale odihnitoare, binevenita dupa cazna celorlalte zile, o vale ferita, protejata, adapostita de vecinatatea prietenoasa, linistitoare a duminicii ce se inalta inaintea mea ca un munte robust, astupind intr-un chip fericit perspectiva amenintatoare a unui nou inceput de saptamina. Farmecul ocrotitoarelor si ocrotitelor dupa-amiezi de simbata se datora astfel mult pozitiei lor privilegiate: in umbra, la poalele masivului duminical, lipite de el ca de un zid de aparare”. Dupa lectura unei astfel de pagini, iti vine mai usor sa intelegi demersul unui cunoscut eseu publicat de Valeriu Cristea in 1979, Spatiul in literatura, cartea de care criticul se simtea cel mai legat, dupa propria marturisire: un eseu care strabate, dintr-o perspectiva tematista, Odiseea si Metamorfoza, O mie si una de nopti si Anna Karenina, fara a cauta sa niveleze printr-o interpretare totalizanta, pe model bachelardian, multitudinea de raportari ale omului la spatiul lumii in care traieste.
O fundamentala timiditate in fata vietii il caracterizeaza pe Valeriu Cristea. Ceea ce, recunosc, mie mi-l face simpatic. Ne putem inchipui ca scrierile sale critice sint, atunci, forme ale discretiei care il ajuta sa vorbeasca despre sine prin altii. Avem de-a face cu una dintre ipostazele „romantice” ale criticului, greu de gasit astazi in viata reala, unde aplombul tine locul competentei. Valeriu Cristea nu a fost un gestionar al vietii literare, iar ideea de a fi „sef de generatie”, protejatul cuiva si protectorul altora, probabil ca i-ar fi repugnat. Critica sa se lasa citita ca rezultatul unei aventuri existentiale in cautarea spatiului perfect al memoriei, in cautarea formei perfecte a nostalgiei. Iar Dupa-amiaza de simbata isi asuma, in sfirsit, o sarcina evitata pina atunci, aceea de a se autodefini in mod direct, fara intermediar.
Cel care l-a vazut pe Don Quijote
Cu toate acestea, mai interesanta literar decit prima parte, memorialistica, este cea de-a doua, un fel de jurnal (fatalmente) de lectura, in care impresiile cititorului sint contaminate de propriile amintiri si obsesii. Dispensindu-se de autoanaliza, criticul vorbeste despre sine mult mai convingator, inclusiv la nivel literar. Eliberat de constringerea cautarii de „spatii binevoitoare” in propriul trecut, autorul le imagineaza pur si simplu. Pornind de la o carte, el se adinceste in reverii cu privire la casele hititilor, la primul oras cunoscut si bizara sa modalitate de constructie a comunitatii. Intr-un film gaseste cai de a-si exprima doliul propriu dupa moartea mamei.
Relatind subiecte originale de „proza nescrisa”, criticul da curs tentatiei naturale de creatie „in nume propriu” si totodata renunta la astfel de vane ambitii, semnalindu-le bovarismul: renunta sa le mai scrie, le povesteste doar „subiectul”. Respectivele povestiri au o evidenta calitate metaforica, ele fiind niste discursuri despre sine. Autorul inchipuie tablouri in care se plaseaza singur, intr-o alta epoca si alt spatiu, sub masca unor personaje diferite. Sub chipul „celui care l-a vazut pe Don Quijote”, noaptea, trecind pe cal de-a lungul sinei de tramvai. Sau avind infatisarea spionului care, printre straini, sufera de singuratate si se incrinceneaza sa isi aminteasca acest lucru tinind, la meciurile de fotbal ale nationalei, mereu cu adversarii. Isi povesteste reveriile pe tema mortii sub foma unor filme de animatie. Sau face planuri copilaresti de a infringe marea fantoma: „Poate ca daca am reusi cindva sa ne organizam ca sa murim cu totii odata, moartea, intimidata, ar ceda, ar disparea”.
Nu stiu daca Dupa-amiaza de simbata va „infrunta veacurile”. Ea este in primul rind un document, iar documentele sint perisabile. Ca dovada a persistentei unei anumite sensibilitati, ar fi bine ca ea sa-si pastreze totusi actualitatea.
Valeriu Cristea (1937-1999) a fost unul dintre cei mai importanti critici romani contemporani, dedicat deopotriva literaturii autohtone si operei unor mari scriitori straini. A facut scoala primara la Galati, apoi la Cluj, unde absolva Liceul Gheorghe Baritiu. La insistentele familiei, se inscrie la Facultatea de Mecanica (1954), abandonind-o insa rapid, pentru a urma Filologia. Se transfera in 1956 la Universitatea Bucuresti, dar in primavara anului 1959, din cauza solidarizarii cu un coleg exclus pe motive de dosar politic, este si el exmatriculat, intr-o sedinta publica. Lucreaza pe santier ca muncitor necalificat si reuseste sa reia studiile universitare in decembrie 1960. Din cauza acestei intreruperi, va absolvi cu doi ani mai tirziu decit promotia sa (in 1962). Debuteaza in acelasi an cu o cronica publicata in „Gazeta literara”. Este, timp de un an, profesor in comuna Gruiu, judetul Ilfov (1963-1964), dupa care va lucra ca redactor la „Gazeta literara” (transformata in „Romania literara”), timp de 26 de ani (a avut o rubrica permanenta pina in 1990). Dupa Revolutie devine redactor-sef al revistei „Caiete critice” (1990-1998) si face parte din comitetul director al revistei „Literatorul” (pe care a infiintat-o impreuna cu Eugen Simion si Marin Sorescu). Lucreaza si ca redactor la Editura Cartea Romaneasca (1992-1996), iar din 1998, la revista „Creanga de aur”, editata de Fundatia Culturala Romana.
Valeriu Cristea, Dupa-amiaza de simbata, roman, editia a III-a, ed. ingrijita de Doina Cristea, postfata de Nicolae Manolescu, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2006