Ati venit la Bucuresti cu un concert de Liszt, un compozitor al secolului al XIX-lea care s-ar integra foarte bine in specificul secolului XXI, pentru pasiunea sa, pentru dragostea de viata si muzica, pentru cautarea sa permanenta in afara granitelor impuse. Am vazut mai multe interviuri cu dvs. si in fiecare se simte aceeasi dragoste pentru viata si pentru muzica. Exista o conexiune speciala intre dvs. si Liszt din acest punct de vedere?
Absolut. Imi place foarte mult tot ceea ce spuneti si sint total de acord. Liszt a fost unul dintre cei mai moderni oameni ai timpului sau. Am spus mereu ca Liszt a fost Michael Jackson al epocii sale, un personaj atit de avangardist… El e primul compozitor care a inventat relatiile publice, marketingul, promovindu-se nu doar pe el, ci si pe multi alti colegi. In secolul al XIX-lea nu exista nimic din arsenalul modernitatii – CD-uri, televiziune, radio, Internet. Ideea era sa mergi din salon si sa cinti nu doar piese pentru pian, ci si simfonii, pe care el le transpunea pentru pian. A avut si foarte multi admiratori, fane autentice, care lesinau cind aparea si ii smulgeau hainele de pe el… Era chiar un star, de necrezut! Era si un om foarte curios, care dorea sa fie informat nu doar despre muzica, ci despre toate celelalte aspecte ale vietii. Astazi lucrurile sint diferite, dar si eu sint interesat de toate felurile de muzica: jazz, muzica de camera, acompaniez cintareti, muzica de film. Cred ca ma imbogatesc toate aceste experiente. Cred ca sint unul dintre cei mai norocosi oameni din lume, pentru ca fac ceea ce imi place cel mai mult, sint platit pentru asta, ceea ce e grozav si ofer placere la mii si mii de oameni. Cind ai toate acestea, nu poti sa nu iubesti viata.
De ce e nevoie astazi pentru a fi o personalitate artistica totala, nu doar un muzician impecabil?
Cred ca totul s-a schimbat mult in lume si mai cred ca un factor foarte important azi, spre deosebire de ieri, este puterea media. Nu doar puterea presei scrise, care e veche, ci a televiziunii, a Internetului, a milioanelor de cai de comunicare. Publicul are nevoie, in consecinta, de mai mult de la artisti. Nu mai poti doar sa cinti. Lumea vrea sa stie cum vorbesti, cum esti, ce iti place, vrea sa vina mai aproape, sa intre in relatie cu tine, e curioasa si cred ca trebuie sa intri in acest joc. Personalitatea, abilitatile de comunicare, charisma unui artist devin din ce in ce mai importante. Trebuie sa cinti, desigur, dar trebuie sa fii dispus sa oferi inca o particica din tine acestor media de azi.
Adevarul e ca acest concept al artistului blestemat e destul de depasit. Astazi trebuie sa ai o agentie buna de relatii publice, un bun management, trebuie sa participi la sedinte foto, interviuri… Cum va adaptati la tot acest mecanism de promovare, se potriveste cu structura dvs. interioara?
Clar. Sint foarte norocos. Am colegi care nu il suporta, il urasc. Urasc interviurile, urasc sa fie fotografiati, simt ca este o invadare a spatiului lor privat. Mie imi plac interviurile, ador sedintele foto, as putea sa le fac toata ziua, sint minunate! Mi se pare foarte natural sa vorbesc cu oamenii in fata camerelor de filmat, la radio. Sint norocos!
Nu purtati smoking, ci creatii indraznete Vivienne Westwood pe scena, aveti un diamant in ureche, purtati bijuterii de autor. Eticheta de dandy vi se potriveste?
Depinde… Eu ma gindesc la un dandy ca la un personaj de la inceputul secolului XX. De exemplu, Satie era un dandy.
Nu mai vorbim de Oscar Wilde…
Exact! Eu sint un dandy al timpurilor noastre, dar asta face parte din mine. De mic, eram foarte interesat de haine. M-am nascut la Lyon si mi-amintesc ca mergeam cu mama in magazine si eram foarte hotarit: “Vreau camasa aceea, merge cu acel costum si cu acea pereche de pantofi!”. Stiam totul exact. Cu vreo 15 ani in urma am inceput sa port tinute speciale pe scena. Altfel e plictisitor. Muzica clasica trebuie sa aiba o imagine mai tinara si mai moderna. Port haine diferite de restul colegilor mei pentru ca tinerii sa vina la concerte si sa inteleaga mai bine muzica. Altfel, ei nu se raporteaza la tine, ci te plaseaza direct in alt secol.
Uitati-va la cintaretele de opera, care schimba doua sau trei rochii pe seara!
Fireste! Doamnele au dreptul sa imbrace tot ce le trece prin cap, iar noi ar trebui sa purtam acelasi frac plicticos de 300 de ani. Eu am vrut altceva. Ma bucur ca multi colegi tineri ai mei imi urmeaza exemplul si poarta camasi si haine diferite. Asa cum ati spus, Vivienne Westwood s-a ocupat de vestimentatia mea in ultimii 6-7 ani. E o doamna fabuloasa, pe care o respect enorm, o artista, o vizionara…
A mai fost si Versace…
Cu multi ani in urma, iar intre ei m-a imbracat Thierry Mugler, un designer francez pe care il admir mult…
Cel mai inventiv couturier al anilor ‘90!
Fabulos, foarte classy, dar cu o nota extrem de sofisticata si moderna… Cu Vivienne ma simt foarte bine si intotdeauna imi face ceva cu o gaselnita. Stie ca nu pot purta ceva foarte excentric, exista limite. Cea mai importanta este eleganta, dar fara camasa alba, vesta alba si frac.
Ca si Liszt, ati refuzat stereotipurile si ati redefinit imaginea muzicianului clasic. Sa ne amintim, de exemplu, un concert deja celebru, la care ati purtat sosete rosii. A fost hazard sau truc de promovare?
S-ar putea sa nu ma credeti, dar a fost pura intimplare. Mi-aduc aminte perfect, se intimpla in America, aveam un concert de matineu, duminica la 11, iar apartamentul meu era vizavi de auditorium. Stiti cum este in asemenea cazuri, mereu iti spui “am timp, am timp” pina cind s-a facut atit de tirziu incit nu mai gaseam nici o pereche de sosete curate negre. Nu stiu unde disparusera toate. Aveam doar aceasta pereche de sosete rosii si mi-am spus ca nimeni n-o sa se plinga. De fapt, nimeni n-o sa observe. Asta am facut. Toata lumea a ris, a vorbit despre asta… Apoi, am mai facut-o o data si inca o data, si inca o data, in locuri diferite. A devenit…
…o marca a dvs…
…fara ca nici macar sa imi dau seama, cu o viteza incredibila. Asadar, mai mult de 8 ani, am cintat in fiecare concert cu sosete rosii. La un moment dat a fost prea mult, m-am plictisit, era previzibil. Trebuia insa sa am un final interesant pentru aceasta poveste, asadar le-am purtat ultima data pe 31 decembrie 1999, iar din 2000 nu au mai existat sosetele rosii.
Simtiti ca lipseste aceasta abordare teatrala in parcursul dvs. obisnuit de concerte?
Vizual nu exista, dar dramaturgia este in muzica noastra. Nu avem costume, nu jucam pe scena, doar cintam. Asta face lucrurile si mai interesante, pentru ca totul este in muzica. Spunem povesti prin muzica, iar cu cineva ca Liszt si cu un concert ca acesta, sint o sumedenie de povesti de spus, toate pline de drama. Se intimpla atitea in partitura asta. Acesta este felul nostru de a face teatru.
Sinteti un pianist superstar care nu isi face probleme sa acompanieze cintareti de opera. Ce trebuie sa aiba o voce ca sa va rapeasca din spotul de lumina?
Sa fie frumoasa si sa fie a unui artist, a unui muzician. Ador vocea umana si recitalurile cu cintaretii. Imi fac o deosebita placere, o placere intima pe care nu ti-o ofera nici un alt fel de muzica. Vocea umana este un instrument desavirsit, singurul in perfecta concordanta cu trupul, asadar ajunge direct la suflet. Oamenii reactioneaza si ei diferit cind aud o voce fata de vioara sau de pian. A cinta cu un interpret vocal e o incintare totala. Oamenii se gindesc ca acompaniezi cintaretul, ceea ce nu inseamna nimic. Sintem doi artisti pe scena care se inspira unul pe altul, sintem o echipa. Eu cint, celalalt cinta, nimeni nu acompaniaza pe nimeni, de fapt.
Si au fost destul de multi cintareti, incepind cu Brigitte Fassbaender, Angelika Kirchschlager…
Brigitte a fost prima, apoi Cecilia Bartoli, Renee Fleming… Mai ales doamne. N-a fost o alegere, ci o intimplare. A fost minunat si inca o mai fac, desi nu atit de des. Nu mai am la fel de mult timp, dar sint citeva proiecte la orizont, mai ales pentru Anul Liszt, 2011.
Unul dintre cele mai recente albume ale dvs. se numeste Aria Without Words. Ce va atrage atit de mult la opera?
Mi-ar fi placut sa fiu cintaret. Din pacate, nu am strop de voce si cint doar in baie, asa ca nu mai exista sperante pe partea asta! Iubesc insa vocea umana si opera. Am mers la spectacole dintotdeauna, imi plac recitalurile, iar singurul mod de a ma apropia de opera este fie sa acompaniez cintareti, fie sa fac transcriptii ale ariilor de opera pentru pian.
Dar ati aparut si pe scena, intr-o productie de opera!
Corect. Am fost foarte norocos. Am aparut la Metropolitan Opera din New York in 7 spectacole si nu am cintat! Ma rog, am cintat la pian si… am si jucat un pic. A fost o experienta de neuitat, Fedora de Umberto Giordano…
Cu Mirella Freni si Placido Domingo, sub bagheta lui Roberto Abbado.
Foarte bine! O distributie minunata. Acesta a fost un mod de a ajunge la opera. Celalalt este s-o cinti la pian. Aici ajungem din nou la Liszt, pentru ca el a fost unul dintre primii care sa faca transcriptii, fie de la opera la pian, fara sa schimbe nimic, fie parafrazind diverse teme, transformate in piese aproape nebunesti, la care se pricepea atit de bine. Albumul meu este un amestec intre cele doua. Sint citeva facute si de mine, pentru ca mi s-a parut important sa urmez aceasta traditie a pianistilor din secolul al XIX-lea, care isi faceau si cintau propriile transcriptii.
Ce v-a atras la pian mai intii de toate, a fost dorinta dvs. sau a parintilor?
Aveam pian acasa si cred ca asta a jucat un rol. Cind aveam 3 ani, 3 ani si jumatate, ma duceam in living, inchideam usa si ma asezam la pian. Copiii, de obicei, zdranganesc cinci minute, se plictisesc si vor sa faca altceva. Se pare ca eu incercam sa cint ingrijit. Petreceam mult timp la pian. Parintii mei au vazut asta si s-au gindit ca poate am talent. Tata nu era un muzician profesionist, dar cinta frumos la vioara. Avea aproape 60 de ani cind m-am nascut. Tata a stat in Romania in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial ca diplomat si in fiecare miercuri mergea la George Enescu acasa, unde el cinta la pian, iar tata la vioara. Am fotografii cu ei, am scrisori… E un subiect foarte emotionant. Tata l-a cunoscut foarte bine. De altfel, am fost de nenumarate ori la Bucuresti! Cred ca prima data aveam 5-6 ani, am venit cu parintii. Ne petreceam vacantele de vara aici. Stateam cam doua luni. Veneam cu masina de la Lyon, intram pe la Timisoara sau Turnu-Severin si mergeam prin toata tara. Aveam prieteni peste tot. Mi-amintesc ca am fost la Rimnicu-Vilcea unde am stat la o manastire, cu maicutele… N-am mai fost insa in Romania, n-o sa va vina sa credeti, de 27 de ani!
Daca tot vorbim de anii de inceput, am sa va intreb cum ati descoperit repertoriul de pian? Prudent, pas cu pas, sau furtunos, intensiv?
Clar intensiv! M-am certat mult cu profesorii mei pe tema asta. Am cistigat concursul Royaume de la Musique din Franta, un concurs pentru juniori destul de important, unde aveau loc semifinale pe regiuni, apoi finala in Paris. Premiul consta intr-un concert cu orchestra. Aveam 11 ani si nu mai cintasem cu o orchestra in viata mea. Profesoara mi-a spus ca va trebui sa imi aleg un concert. “Gindeste-te si anunta-ma saptamina viitoare.” M-am gindit si am spus ca vreau sa cint Concertul in Sol Major de Ravel. Ea mi-a spus ca e mult prea dificil si ca nu pot cinta asta. Ne-am certat, ea pina la urma mi-a spus: “Du-te acasa, invata cadentele si prima miscare, vino saptamina viitoare si mai discutam”. Asa am facut si a fost in regula si asta am cintat. A fost amuzant. E ca si cu mincarea, cind vrei sa incerci multe feluri. Eu am mincat multa muzica. Unii oameni devoreaza carti sau reviste, eu devorez muzica.
Ati cintat tot ce ati dorit pina acum?
Nu, categoric! Si daca o sa mor la 200 de ani, tot nu voi fi avut timp sa cint tot ce mi-as dori!
Ce v-a ramas?
Atit de multe! Repertoriul de pian este unul dintre cele mai cuprinzatoare din lume. E fara sfirsit. O viata nu e de ajuns.
Sinteti foarte apropiat si de jazz, de tango, de muzica braziliana, dar aveti o relatie cu totul speciala cu muzica de film. Va plac filmele pentru care ati contribuit?
Da. Trebuie sa spun ca locuiesc la Los Angeles si toata lumea e fascinata de industria cinematografica, asa cum sint si eu. Muzica de film nu numai ca e foarte importanta – e cam jumatate din el si iti dai seama doar cind lipseste ce importanta e, cit transmite –, dar presupune si mari compozitori, care lucreaza in strinsa legatura cu regizorii. E o munca fascinanta. Am invatat foarte mult de pe urma filmelor la care am lucrat, sint foarte mindru de ele. M-as opri la cele mai recente, Mindrie si prejudecata…
L-as aminti in mod special, cu muzica lui Dario Marianelli!
Exact, alaturi de care am facut si Atonement, ambele filme fiind nominalizate la Oscar pentru cea mai buna coloana sonora. Atonement a si cistigat premiul, o mare bucurie. Am fost mereu curios cum se lucreaza pentru filme si am un enorm respect pentru compozitorii de muzica de film. Unii dintre ei sint genii si cred ca nu sint respectati la justa lor valoare. Muzica de film este vazuta ca ceva de rang doi, nu neaparat de luat in considerare, ceea ce este pacat. Multi mari compozitori ai secolului XX au scris muzica pentru filme. Shostakovich, Rachmaninov, Prokofiev, Korngold… Invat cum sa nu mai fiu eu regizorul propriei emotii, ci sa o las sa urmeze o poveste. Nu mai fac ce vreau cind vreau. Poti repeta acelasi pasaj de 2-3 minute de 50 de ori si sa nu se potriveasca si, dintr-odata, se intimpla. Stai, urmaresti secventa aceea de 2 minute si vezi cum muzica se imbina perfect. E un moment de farmec. Un vis al meu este ca un compozitor sa scrie muzica pentru un film, dar muzica sa poata fi desprinsa de film si cintata in sali de spectacol, live! Cel mai important lucru pentru mine la muzica de film este ca ajungi la milioane de oameni la care, altfel, nu ai acces. Cintind in Pride and Prejudice, am ajuns la mai multi oameni decit as fi ajuns in de 50 de vieti! Oriunde as cinta in lume, vin la mine 10-15 oameni printre cei carora le semnez CD-uri si programe si imi spun: “Va stim din Pride and Prejudice! Ne-a placut mult filmul, ne-a placut muzica dvs. si am venit la concert. Nu am mai fost niciodata la un concert si nu v-am mai cumparat discurile pina acum!”. Oamenii vad filmul, se intreaba cine-i tipul asta, cauta repede pe Internet si descopera ceea ce faci. E fantastic! Majoritatea sint tineri, care nu au avut o relatie cu muzica clasica. Asa ne ajutam reciproc, filmul si muzica. Ne imbogatim viata.
“In America tinerii vin la concerte si pentru ca nu exista atIta istorie greoaie in spate”
Asa cum ati spus, locuiti in Statele Unite de mai multi ani. Ce ati pastrat din Franta natala si ce ati luat de la America de adoptie?
Cred ca petrec mai mult de jumatate de an in America, dar cintind, nu neaparat locuind acolo. Sint foarte mult si in Europa, in Asia si Australia. Fac mereu acest du-te-vino, inclusiv in Franta. Sint francez. Sint mai mult francez decit american. Acestea fiind spuse, simt ca ambele tari sint foarte importante. America a fost foarte buna cu mine, pentru cariera mea. Vreau ca lumea sa inteleaga ca nu mi-am parasit tara, ci ca mi-am inceput cariera in Statele Unite. Aveam multe concerte, petreceam mult timp acolo si mi-am spus ca pot sa si traiesc acolo. Nu am ales sa las Franta in urma. Iubesc Franta, e o tara frumoasa si asa va ramine. Familia mea e acolo si ma intorc mereu cu placere. Am insa nevoie si de Europa, si de America. Nu exista nicaieri in lume un loc perfect, iar eu sint norocos ca ma pot misca intre ele si ma pot bucura de amindoua. Poate ca in Europa este mai puternica si mai importanta traditia, nu doar in muzica, ci in general, in viata, in arhitectura, e istoria locului. In America ai entuziasmul publicului. In Europa insa, mina in mina cu traditia merg conservatorismul, ideea ca muzica clasica e oarecum invechita. Poate ca de aceea multi tineri sint inca reticenti vizavi de concertele noastre. In America nu e asa, tinerii vin la concerte, asta si pentru ca nu exista atita istorie greoaie in spate. Ginditi-va si la locuri precum Australia sau China, unde muzica noastra e ceva foarte proaspat, iar oamenii o devoreaza, pur si simplu.
Ati cistigat premii importante, sinteti Cavaler al Artelor si Literelor, nominalizat la Premiul Grammy. Lasind de-o parte recunoasterea, distinctiile, banii care vin cu ele, ce va da incredere? Ce va face sa spuneti ca sinteti pe drumul cel bun?
Cel mai important este ca ma simt bine. Imi iubesc viata, e o viata privilegiata. Iubesc ceea ce fac. Si mai important este urmatorul lucru. Am acest dar – sigur, multa munca, mult noroc, multe oportunitati –, insa la urma urmei, am un dar. Cind il ai, misiunea ta este de a-l dezvolta si de a-l valorifica. In cazul nostru, noi trebuie sa oferim placere si sa daruim inapoi tuturor celor care vin la concerte. Unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le poti primi ca muzician este dupa concerte, cind oamenii vin la cabina si iti spun ca trec printr-o perioada grea a vietii – poate si-au pierdut sotul, poate e cineva bolnav – si doua ore au uitat de tot, au fost in alta lume.
Sinteti, probabil, unul dintre cei mai cunoscuti muzicieni clasici ai timpului nostru. Cum de ramineti asa de firesc si de cu picioarele pe pamint?
E in caracterul meu. Asa am fost mereu. M-a ajutat si faptul ca nu am devenit faimos peste noapte. Acesta e un pericol. Ai cistigat un concurs si, peste noapte, ai devenit un star. Mental, e ceva foarte greu, foarte tensionant si poate fi periculos. In cazul meu, totul a venit gradat. Am inceput de tinar si totul a venit la momentul lui. Cind aveam 18-20 de ani nu cintasem peste tot, cu toate orchestrele din lume. Asta se intimpla astazi cu unii artisti care au facut totul pina la 20 de ani. Ce vor face mai departe? O cariera e ca o casa, pe care o construiesti de la temelie si careia ii adaugi cite un etaj la timpul potrivit. O faci rapid, s-ar putea sa fie stralucitoare, dar la un mic cutremur se naruie toata.