Lucrul se poate vedea in investigarea romanelor “obsedantului deceniu”, texte putin numeroase totusi, care virau cel mai adesea in alegorie, simbolism metafizic, mitizare apasata. Romane istorice propriu-zise nu mai apareau aproape deloc, iar scrierile care au continuat sa apara, din inertie, aveau inca de atunci ceva vetust si reprezentau, oricum, un fenomen marginal (vezi Paul Anghel). Atunci cind se mai scria despre “satul romanesc”, intentia nu era monografica, ci estet-experimentala, ca la D.R. Popescu. Pina si Eugen Barbu, aparindu-si scrierile cu argumentele oportuniste ale unui marxism de imprumut in anii ‘50, recurge la epifanii marqueziene si la proiectii istorice ambigue, de succes in epoca, in Princepele si Saptamina nebunilor. Esopismul nu reprezenta, bineinteles, o intoarcere la subiectele licite din trecut, ci o vorbire oblica despre prezent. Era o solutie de compromis, cu valente estet-experimentale, ceea ce o facea si mai dezirabila, pentru a scrie o literatura referentiala in conditii vitrege.
Dupa 1989, esopismul, care capatase, ca o contrareactie, un bizar monopol in literatura generatiei ‘60, a devenit tap ispasitor pentru pacatele literaturii din comunism in intregul ei. S-a socotit ca metaforismul si alegorismul ar fi acoperit o culpa morala, acuzatia venind mai ales din partea unora dintre scriitorii optzecisti, mari aparatori ai unui “realism” apasat, banal si fotografic, ce ar fi trebuit sa restituie literaturii constiinta tradarii involuntare a trecutului de care se facea vinovata. Hraniti de lecturi franceze si (partial) americane, optzecistii nu mistificau “realul” mai putin decit inaintasii lor, insa aduceau o nuanta etica ce pica foarte bine in contextul mizer si agresiv al deceniului noua. Se stie insa ca, alergind dupa eticism si experimentalism ca dupa cei doi iepuri proverbiali, optzecistii n-au mai prins, in cele din urma, nici unul. Unii dintre cei mai promitatori scriitori si ideologi ai gruparii, un Mircea Nedelciu sau un Gheorghe Craciun, au pierdut o opera din cauza neputintei de a opta.
Un roman constient de sine insusi
In acest context mai amplu, deosebita reusita a lui Cristian Teodorescu cu Medgidia, orasul de apoi trebuie vazuta drept ceva mai mult decit ceea ce ea prezinta cu evidenta, adica consacrarea spectaculoasa a unui scriitor care a mai scos pina acum lucruri notabile, insa nu de aceasta anvergura. Aceasta carte reprezinta, poate, triumful “in posteritate” (si aici iau ca punct de reper incetarea militantismului optzecist, marcind sfirsitul unei hegemonii, fara a lasa cu adevarat locul alteia) al proiectului optzecist care cerea reunirea constiintei maxime a scriiturii (pe filiera barthesiana) cu imperativul social si moral de tip autenticist al beatnicilor americani. Este o istorie posibila, verosimila si totodata constienta de faptul ca este o istorie. Din fericire, constiinta de sine nu o mai proiecteaza in vortexul anihilant al autoreferentialitatii, nu ii saboteaza coerenta epica. Si nici invers.
Medgidia, orasul de apoi este prin excelenta un roman-istorie, pentru ca tine cu adevarat locul unei istorii pe care nimeni nu a scris-o si pe care de acum nimeni, probabil, nu mai poate sa o scrie. Ea dezgroapa cioburile unei experiente din trecutul orasului dobrogean din anii ‘40, dar nu le asaza sub sticla unui muzeu provincial. Intr-un fel, romanul lui Cristian Teodorescu seamana cu un castru roman perfect restaurat dintr-o tara europeana. Muzeografii stiu prea bine ca zidurile nu mai sint cele de acum doua mii de ani si spun acest lucru vizitatorilor, insa, pentru recrearea unei intimitati, altfel, imposibile cu trecutul, ii incurajeaza pe acestia sa participe la realitatea imaginata: le imprumuta armament de epoca, ii incurajeaza sa atinga obiectivele, sa imagineze scene de viata cotidiana din lumea veche etc. Ei stiu ca lumea aceea disparuta nu mai palpita cu adevarat in contraforturile restaurate, dar stiu totodata ca existenta ei trebuie evocata intr-un mod diferit de cel al istoriei propriu-zise.
In acelasi timp, Medgidia, orasul de apoi este si un roman puternic, constient de sine insusi, chiar dind dovada, pe alocuri, de o anumita superbie. Ma refer la acele incidente narative de un rafinament aproape exhibitionist, aluzii fantastice repede retrase, titluri de capitole atit de graitoare incit parca fac aluzie la gindirea ordonatoare din spatele textului. Aceste artificii nu predomina totusi, ceea ce salveaza romanul lui Cristian Teodorescu de a deveni o simpla fabula postmoderna cu morala metatextuala, devenita un simplu cliseu.
O culminare a proiectului optzecist
Cartea este compusa din bucati, scurte povestiri asezate unele dupa altele, urmarind destine care alterneaza si se impletesc neasteptat. Impresia de aleatoriu e puternica, dar este contracarata de mecanica alternarilor, descoperita de la a treia “povestire”. Critica a vazut aici ceva din Sotronul lui Cortazar, cu corectivul imediat ca, desi da impresia decupajului intimplator, cartea trebuie citita in curgerea ei fireasca, orice alta lectura ratind montajul elocvent al textelor. Mestesugul e fotografic si stroboscopic: flashurile secventioneaza povestea, pe care cititorul, parcugind-o, o reconstituie. Acest lucru ne intereseaza nu doar ca tehnica narativa de o originalitate, de altfel, indoielnica – unii comentatori au invocat aici chiar Groapa lui Barbu, desi e evidenta diferenta. Este ceva mai adinc aici, o marturisire de poetica, de intelegere a mizei cartii insesi, in chiar miezul ei.
Medgidia, orasul de apoi este, in mod esential, un roman en miettes. Cartea urmareste o structura voit asimetrica, folosindu-se de o retorica narativa specifica si inteligenta. Povestile nu se succed urmind acelasi fir, chiar daca personajele esentiale, vreo 8-9, sint mereu aceleasi. De la o pagina la alta, eroul central devine altul, ba chiar unele tipuri secundare se misca spre centrul povestii, altele, figuri centrale, se retrag si dispar. Povestea nu e a lor insa, ci a “comunitatii”, a orasului Medgidia, aflat pe drumul dinspre modernitatea capitalista interbelica inspre modernizarea chinuita din comunismul romanesc al anilor ‘50. Avind insa o istorie atit de fracturata, “comunitate” propriu-zisa nu mai exista cu adevarat, fiind lipsita tocmai de ceea ce ar trebui sa-i fie mai propriu: continuitatea.
Iata atunci de ce romanul lui Cristian Teodorescu apare sub aceasta provocatoare forma narativa: nu pentru a mentine treaz interesul mereu in adormire al cititorului neatent, ci pentru a face un comentariu (implicit) la adresa istoriei orasului. Romanul prezinta o “indiferenta” narativa, refuzind sa-si aleaga un singur personaj drept erou veritabil si sa-i acorde, fie si prin selectie, statut epopeic. Destinele oamenilor se regasesc, prin tratamentul epic generos si neglijent totodata, reduse la scara proprie, minora, burgheza, de mici negustori si functionari de provincie intr-un oras care ii gazduieste pentru o vreme. In acelasi timp, tavalugul narativ care ii aduna, in pagini succesive, pe circiumarul Theodorescu si pe postasul Claudiu, pe chelnerul Ionica, pe judecatorul Livius, pe modista Jeni si pe Chiruta, machidoanca, prevesteste tavalugul istoriei ce va rasturna curind totul.
Dar mai e ceva. Scriind un roman (sau o istorie) in bucati, Cristian Teodorescu ne atrage atentia la imposibilitatea unei rememorari inocente a trecutului. Nu exista o naratiune unitara a Medgidiei apocaliptice, pentru ca aceasta ar fi o mistificare. Constiinta autorului din aceasta carte, cel care face sa alterneze istoriile de la bordel cu cele din primarie si povestile din crisma garii cu vuietul periferiilor, este una avertizata cu privire la pericolele unei prea mari increderi in sine. Cu o astfel de mentalitate creatoare, firul unic al naratiunii devine o imposibilitate. Istoricitatea este recesiva, iar sensul intimplarilor nu apare, spre confortul nostru, “la urma”. Povestea singulara se sparge in zeci de povesti: si asta nu ca o deductie pe cale intelectuala din paginile lui Lyotard, ci intr-un uimitor consens cu suflul insusi al epocii.
Iata de ce mi se pare ca se poate vorbi despre o culminare a proiectului optzecist in cartea lui Cristian Teodorescu: un roman care e in acelasi timp o istorie. Istorie, dar patrunsa de ideea imposibilitatii unei reconstituiri istorice. Si roman, tocmai pentru ca stie sa isi infringa orgoliul literar si sa povesteasca inteligent, cu o voce intima si cuceritoare.
Cristian Teodorescu, Medgidia, orasul de apoi,
colectia “Proza”, Editura Cartea romaneasca, 2009