– Fragmente –
CAPITOLUL II
[…]
„Ce-ti veni? Hamurebo e… seamana cu Hammurabi, ala cu codu’… Altceva nu-mi spune! Sau… stai putin…“
„Ei? ti-ai amintit?“
„Nu e… o marca de jeleuri de-alea care distrug dintii copiilor? Hamurebo? A, nu auzi, Raducu spune ca alea se numesc Haribo.“
„Deci nu stii? Vrei sa spui ca nu ti-am povestit niciodata?“
„Ce sa-mi povestesti?“
„Despre HAMUREBO.“
„E un joc electronic?“
„Oarecum. Ma rog, nu-i electronic. HAMUREBO, IOCNAPETUFI, GAUTOMIC, INDOMETACIN… Zau, nu-ti amintesti?“
„Nu. Ce legatura au astea cu scrisoarea pe care spui ca ti-a lipit-o Dinu pe usa? Concentreaza-te. Esti sigur ca nu vorbesti in somn? Ia ciupeste-te de lobu’ urechii drepte. Cind spun eu trei. Unu, doi…“
„Nici de OPERAGIUST? Nici OPERAGIUST nu stii?“
„Hei! Nu e chestia aia, cu care-ti puteai trimite biletele? Pe care-o foloseam in liceu? OPERAGIUST – 1234567890! inlocuiai litera cu o cifra si gata – degeaba interceptau profii mesaju’. Corect?“
„Corect. Ei bine, Dinu si cu mine inventasem in facultate tot felul de coduri de-astea.“
„Pare plauzibil. La cit esti tu de pueril. Logic vorbind, Dinu nu poate fi mult mai breaz, daca prietenia voastra a rezistat peste timp.“
„Nu, nu eram puerili. Eram niste fiinte care luptau cu disperare sa supravietuiasca. Da-ti seama ca i-am avut profi pe Rotaru, Pacurariu, Dodu-Balan! Hanta! Acestor coduri trebuie sa le multumesti pentru ca, astazi, copiii tai ma au pe mine ca tata! Fara ele, m-as fi stins demult, acolo, in acel desert intelectual fara inceput si fara sfirsit…“
„Vrei poate sa-ti dau la telefon pe cineva care sa fie mai aproape de ceea ce vad ca te framinta? Uite, Raducu si Cipi, sint aici in lift, linga mine… Nu mai da mami cu picioru-n usa, vrei sa raminem blocati intre etaje? stii, tocmai ne ducem voiosi nevoie mare la scoala. Capra cu doi iezi.“
„Asculta, nu mai fa misto. Asta e misto ieftin, si-asta zice-aci ca sint chestii, citez, de viata si de moarte. Scrisoarea de care ti-am povestit e scrisa-n HAMUREBO. Nu, draga, nu-i nici o limba, doar ti-am spus mai inainte ca e un sistem de codificare. Am stat sa ma gindesc ore-ntregi ca sa recunosc exact codu’. Ai auzit? Tembelu’ de Dinu a codat scrisoarea.“
„Bine, si ce spune?“
„Pai… pai… Uite, mai bine iti citesc. Am aici decodarea. Stai asa… Mama, dac-ai sti cit am muncit la ea… Daca-l prind, il sparg la nas, sa fiu al naibii! Zice-asa: Draga batrine, iarta-ma ca te fac sa treci prin toate astea. imi dau seama ca a fost foarte neplacut sa te trezesti aici fara nici un sprijin. Presupun ca m-ai injurat in toate felurile. Dar nu sint suparat pe tine. Te inteleg. Si eu as fi facut la fel in locul tau. Crede-ma, astept cu nerabdare sa ne revedem, dar acel moment va trebui aminat o vreme. Din motive absolut obiective, a trebuit sa dispar pentru o vreme. E foarte necesar ca nimeni sa nu stie exact unde ma aflu si sa nu-si puna intrebari despre mine. Si tu ma poti…“
„Stai putin, ii dau telefonu’ lu’ Radu, ca trebuie sa-mping cu amindoua miinile usa de la bloc… S-a blocat, nu stiu ce i-au facut derbedeii aia de la patru…“
„Tati? Salut! Auzi, cum sint cangurii aia din America? Parintii lu’ Alu’ l-au lasat sa adopte un ciine vagabond. Broasca lu’ Toto se misca mai greu, cred ca a ramas gravida. Ba da, uite ca se poate, asa din senin! Stai ca ti-l dau si pe Cipi.“
„Salut, tati! Ne-am uitat la Simpsons! Sa ne iei…“
„Gata, uf! Numai, acus vorbesc eu cu tati. Am reusit! Stai acuma, s-o luam pe partea stinga, ca pe dincolo e haita aia de ciini… Nicu, mai esti acolo?“
„Si tu ma poti ajuta foarte mult la asta. Te rog sa ai absoluta incredere in mine. Crede-ma, nu e o joaca. E o chestiune de viata si de moarte. Deocamdata, du-te la Centrul nostru si vorbeste cu secretara. O cheama Nancy. Ea stie ca am rezervat din vreme pentru tine un birou in Bearenstein Library. Prioritatea ta este, acum, sa ajungi in acel birou. Trebuie neaparat sa fii acolo miine, la unudoipatrusapte p.m. si fii atent la Ablucinatie v. 6. si, mai ales, sa nu vorbesti cu absolut nimeni si sa nu arati nimanui aceasta hirtie. Suna patetic, dar trebuie totusi sa-ti spun ca asta mi-ar pune viata in pericol in modul cel mai serios.“
„Nu te mai prea aud! Sintem la stop. E-un trafic pe-aici, ca la balamuc!“
„Suna patetic, dar trebuie totusi sa-ti spun ca asta mi-ar pune viata in pericol in modul cel mai serios. Cum ti se pare?“
„intre obscen, macabru si aiuristic, vrei sa spui? Aiuristic.“
„Si mie. E o gluma timpita, nu-i asa? Spune-mi ca e-asa.“
„Nu stiu. Eu nu-l cunosc… V-am spus sa nu va mai smulgeti din mina mea cind trecem strada? Vino-napoi! Vino-napoi in clipa asta!… Eu nu-l cunosc, e prietenu’ tau…“
„Oare nu-i pun viata-n pericol chiar in clipa asta, fiindca vorbesc cu tine despre scrisoare? Stii ce cred ca se-ntimpla?“
„Ce?“
„Cred ca si-au dat seama si astia la care am facut aplicatia cit e de aberant asa zisu’ nostru plan de cercetare. Au realizat ca e-o farsa si mi-au retras aiureala asta de bursa. Iar lui acuma-i e rusine sa dea ochii cu mine si sa mi-o spuna-n fata. asta-i Dinu. Dac-am fost timpit si m-am luat dupa el! intotdeauna s-a crezut mai destept ca toti, intotdeauna a fost convins ca-i poate intoarce pe toti pe degete. Uite ca i s-a-nfundat. Acuma, se face ca nu ma mai cunoaste. iti dai seama? Am picat de papagal. A propos, chiar am vazut azi un papagal verde pe un cablu de-asta electric. Mai stii versu’ ala al lui Vio Muresan? Dumnezeu e un papagal mare si rosu?“
„Auzi, chestia asta, Ablucinatie… cuvintu’ din scrisoare… Asta e poezia aia a ta din ultimu’ volum, nu?“
„Mda, cred ca da. N-am inteles ce vrea sa spuna.“
„Pai, cred ca trebuie sa recitesti versu’… care vers? Mi-ai citit tu mai-nainte… v. nu-stiu-cit…“
„V.6. Da, ai dreptate, nu m-am gindit…“
„Atunci, te duci acolo?“
„Miine, ca azi s-a facut deja seara. ti-am spus ca am lucrat toata ziua sa decodez timpenia. Bine ca a venit asta, genitoru’, cum ii spun ei, sa-mi puna bec la baie!“
„Deci… te duci… Nicu, ai grija de tine!“
„Unde sinteti? Ati ajuns la metrou?“
„Ai grija de tine. Si sa-mi telefonezi, ai inteles? Sa-mi dai telefon imediat cum apare ceva nou.“
„Da’ n-ai zis tu ca ne costa o avere, c-o s-ajungem sa pindim pe dupa copaci si sa furam piine din cirlige, de la pescarii din lacu’ Fierastru?“
„Gata! Gata cu glumele! Sa ma suni! iti iei o cartela din alea, cu oferta speciala pentru Europa de Est. Trebuie sa gasesti pe undeva. Sau, oricum, ma suni! Ai inteles? Uite ca vine metroul. Dati mina la mama. Deci, ma suni. Ai inteles? Si ai grija de tine. Tot nu ti-ai luat saltea?“
……………………………………………
[…] Asa ca se concentra hotarit pe versul al saselea al poemului sau Ablucinatie, pe care, apoi, incepu sa si-l repete la nesfirsit:
„lama de lumina scurtind c-o miscare mocheta, lasind-o“
Se pierdu repede in visari, amintindu-si de unde veneau toata imaginea, ziua, starea in care se gasea, repere pe care nu le-ar fi putut fixa in timp si spatiu pentru ceilalti, dar care in lumea de pulbere din mintea lui aveau genul lor de precizie infinitezimala. Si totusi, oricit ar fi sucit si invirtit acel vers, nu reusea sa gaseasca nici un indiciu in el. Doar daca… De fapt, imaginea de la care pornise era elementara – lumina aruncata de soare pe mocheta din sufragerie, in ziua cind Ciprian, care avea doi ani, impingindu-si singur caruciorul prin apartamentul de bloc in care locuiau pe atunci… Hei, oare asta sa fie? Atit de ridicol de simplu? Lumina de pe mocheta? Sa lase lumina sa cada pe mocheta?
Sari imediat din scaun si se napusti asupra sistemului care ar fi trebuit sa ridice jaluzeaua ferestrei. Dar cit sa o ridice? Pina la capat? Asta parea sa fie singura solutie. Trase cit putu de firul ce atirna pe linga lamelele de aluminiu. Dar din cine stie ce motiv ciudat, acestea se incurcara intre ele, raminind intepenite la cam trei sferturi din inaltimea geamului. Nicu sari disperat sa le descurce, neajutorat ca un pui de bitlan. Se sui la un moment dat pe scaun, dupa ce-si descaltase, civilizat, pantofii, si fu chiar gata sa se prabuseasca in forta, fiindca uitase ca acel obiect de mobilier statea pe roti. in toiul eforturilor lui febrile, facute cu ochii pe ceas, isi dadu seama, insa, ca totul era degeaba, fiindca, oricum, cerul era innorat. in acel moment, nici urma de raza de lumina nu patrundea pina in adincul celulei lui de savant vizitator. Astfel incit toate eforturile erau inutile.
Cam asta parea sa-i spuna si ochiul perfect rotund, filozofic, al unui porumbel asezat pe o proeminenta cubica a peretelui din stinga ferestrei. Astfel incit Nicu se vazu obligat sa coboare si – dat fiind ca era in pardesiu si ciorapi, deci intr-o postura foarte potrivita pentru a percepe cu umilinta ridicolul general al conditiei sale – sa se resemneze. La urma urmei, nu era vina lui. Oare Dinu putuse fi atit de naiv incit sa nu realizeze ca toata constructia lui de semne se va volatiliza instantaneu in situatia in care soarele avea sa fie pur si simplu acoperit? Asta era mult sub demnitatea unui enigmist! Iar consecintele acestei greseli iresponsabile urma acum, iata, sa le plateasca el: pina a doua zi la aceeasi ora, nu mai avea nimic de facut, era, practic, decuplat de la tabloul de comanda. Pe de alta parte, nici nu era sigur ca totul se putea rezolva a doua zi, in cazul in care ar fi avut noroc de putin soare, fiindca Dinu fusese foarte clar: trebuia sa fie aici si acum, fara nici o marja de joc. Dar ce putea fi, la urma urmei, atit de serios incit… Nu-si duse gindul pina la capat fiindca – da, da, in mod distinct, nu putea fi o iluzie, de altfel, iata, tocmai se repetau – auzise niste batai in usa. Mai ciudate, desigur, asa cum suna ele cind nu e vorba de o usa normala, de lemn, ci de una metalica, insa fara indoiala batai. Semnale din partea unei alte fiinte umane. Sufletul lui Nicu se umplu de entuziasmul unui naufragiat care vede in zare conturul unui vapor. inainte, insa, de a apasa clanta – care exista, de altfel, numai pe partea lui de usa, dindu-i, in acest fel, un fel de avantaj psihologic asupra glumetului Dinu, care, fara indoiala, se gasea de partea cealalta – simti nevoia sa-si muste buzele si sa traga aer adinc in piept. Apoi deschise si… in primul moment avu senzatia stranie ca in fata lui se afla o persoana foarte normala, imbracata in haine cenusii, cu picioare, trunchi, miini dar… fara cap. Adica, avind in locul capului o gaura neagra. Abia in secunda urmatoare realiza ca, de fapt, omul avea cap, numai ca pe el, in asa fel incit sa-i acopere fata, isi trasese un ciorap negru, probabil de matase. Cum nu reusea sa-i distinga trasaturile – pe linga tulburarea pe care tesatura, oricit de transparenta, o imprumuta trasaturilor, lumina de pe coridor era si ea foarte proasta – creierul lui Nicu se vazu obligat sa suspende, pret de o clipa, declansarea panicii generale si sa tatoneze: „Dinu?“. in clipa aceea, ca la un semnal, cu un gest mecanic, omul isi ridica bratul drept si incerca sa-l inhate de git. Nicu se feri, dar agresorul izbuti sa-l inhate de pieptul camasii, incercind apoi sa-l impinga inauntru. Zbatindu-se, cu o groaza care-i paraliza corzile vocale, Nicu opuse rezistenta. Instinctiv, se trase inapoi si trinti cit putu usa de fier peste bratul mascatului, blocind-o apoi cu genunchiul. Privi apoi, cu impresia cetoasa ca vedea cu ochii lui ceva ce, de fapt, citise undeva, cu multa vreme in urma, cum mina, amortind, incepea sa slabeasca strinsoarea. Spaima ridica in el un val de ura si de cruzime, asa ca, intr-o fractiune de secunda, retrinti rapid, de citeva ori, usa de fier peste mina agresorului, pina cind aceasta se desfacu pe de-a-ntregul. Era imbracata intr-o minusa de piele destul de scorojita. Mina nu se lasa, insa, mult observata, fiindca, prinzind un moment de relaxare a presiunii – care prevestea, desigur, un nou atac cu usa, se retrase rapid prin deschizatura. Nicu inchise imediat si ii multumi lui Dumnezeu ca nu exista clanta decit de partea lui. Timpul de care ar fi avut nevoie ca sa rasuceasca cheia in broasca i-ar fi putut fi, cine stie?, fatal.
Se retrase din fata usii, de parca s-ar fi temut de radiatiile toxice care ar fi putut sa strapunga prin ea, si cazu, epuizat, in scaun. Asculta minute in sir respiratia suierata a celuilalt, pina cind realiza ca, de fapt, era doar sunetul aparatului de aer conditionat. il inchise, fara sa se ridice de pe scaun, si isi ciuli din nou urechile. Nu, acum nu se mai auzea nimic. Dar, evident, in viitorul previzibil nu putea risca sa iasa.
Daca nu putea fi sigur ca auzise gifiielile cuiva – desi il vazuse pe individ, el exista, fara nici o umbra de indoiala – oricum, era cert ca-si auzea propria respiratie. inghitita, horcaind oribil undeva in fundul gitlejului sau. si isi simtea toata pielea scaldata de sudoare rece. O oboseala inghetata. De parca teroarea difuza, de noua ore, pe care o simtise in avion, deasupra oceanului, se concentrase acum intr-un interval de citeva secunde. Nu-si putea reveni. Nu putea fi adevarat. ii veni sa se piste adinc de partea alba si moale, ca o burta de salau, a antebratului. Trebuia sa fie un vis. O nalucire. Oare facuse febra de la afurisitul de aer conditionat? Oare vazuse prea multe filme? E drept, Foxi il avertizase in repetate rinduri in legatura cu pericolul stergerii granitei dintre fictiune si realitate. Ea trebuia sa stie, doar avea o diploma in psihologie cognitiva. Sau era o gluma, totusi? Poate se grabise sa reactioneze? Acum, cind se gindea mai bine, isi amintea ca vazuse in filme – ah! iar blestematele de filme – ca americanii aveau, de pilda, sistemul telegramelor vorbite ori cintate. Daca individul fusese platit sa-i aduca un mesaj? De Dinu, evident. Sigur, nu pare prea probabil ca un asemenea curier sa incerce sa te stringa de git. Dar poate era pentru atmosfera. Teatru. Asa cum existau oameni care plateau ca sa-si petreaca vacanta in tabere amenajate ca niste lagare de concentrare. Bine, el nu platise ca sa fie speriat, dar poate ca Dinu voia sa-i organizeze o asemenea vacanta de groaza. Si-l aminti deodata explicindu-i, tinar, aproape imberb, dar cu capul pletos inconjurat de nimbul luminos al stiintei Eterne, cum groaza, in Poetica lui Aristotel, este singurul sentiment care te ajuta sa te purifici si sa te inalti. Ba chiar senzatia de voma. El, Nicu, se incapatina sa creada ca Aristotel n-ar fi putut avea atita umor incit sa vorbeasca de senzatia de voma si argumenta ca nu gasise asa ceva pe nicaieri in traducerea lui Pippiddi. Cu tremurul distins al narii stingi, Dinu il excomunica instantaneu: „Esti un bou. Ca sa stii trebuie sa consulti originalu’! in greaca veche, cap sec“.
Trebuia, totusi, sa recunoasca: oricit ar fi incercat sa alunge evidenta cu reverii si glumite stupide, nu reusea. Realitatea n-avea nici un haz. Adevarul era acolo, de cealalta parte a usii, pindindu-l cu un ciorap de dama pe cap. Privi din nou decodarea scrisorii lui Dinu, cu care se jucasera mecanic degetele lui in tot acest timp, si ochii ii cazura pe „de viata si de moarte“. Cuvinte pe care nu le luase in serios pina in acel moment. Le citise, desigur, dar intelesese in sensul in care spui ca sa faci rost de brad de Craciun pentru Cipi si Raducu sau sa ai Fastumgel la indemina cind te apuca sciatica violenta e o chestiune de viata si de moarte. Dar aici nu era vorba de ceva de acest gen. Individul ala era pornit sa-i suceasca gitul. ii simtea si acum, pe toata pielea, emanatia inghetata. Era o forta a Raului. Oare in ce se putuse baga Dinu? Si el, ce trebuia sa faca el acum? Sa cheme politia? Parca stia ca in America exista un numar scurt, pentru tot felul de urgente. Dar ce numar? S-o sune pe Foxi? in secunda urmatoare, telefonul mobil rasarise deja intre degetele lui febrile. Atit de febrile, incit scapa aparatul pe jos. „Le fac prea mici, idiotii astia, nu mai ai de unde sa le-apuci“ gindi. „Si prea aerodinamice. Aluneca de parc-ar fi de sapun“. Cit ridica mobilul de podea, avu timp sa-si dea seama ca s-o sune pe Foxi era exact ce nu trebuia sa faca. Ar fi speriat-o ingrozitor.
AUTORUL
Caius Dobrescu, n. 1966 in Brasov. Volume publicate: Pauza de respiratie (1991), poezii, impreuna cu Andrei Bodiu, Simona Popescu si Marius Oprea; Spalindu-mi ciorapii (1994), poezii; Efebia (1994), poezii; Balamuc sau pionierii spatiului (1994), roman; Deadeva (1998), poezii; Modernitatea ultima (1998), eseuri; Inamicul impersonal (2001), eseuri; Semizei si rentieri. Despre imaginarul burgheziei moderne (2001), eseu; Mihai Eminescu. Monografie (2004); Ode an die freie Unternehmung (2006), poezii, Ottensheim, Edition Thanhäuse (pentru care a primit in 2009, impreuna cu traducatorul in germana, Gerhardt Csejka, premiul orasului Münster pentru poezie europeana); Teza de doctorat (2007), roman; Oda liberei intreprinderi (2009), poezii; Euromorphotikon (2010), roman in versuri. Este profesor de teoria literaturii la Universitatea Bucuresti.
CARTEA
Shebango este un oras american imaginar. Acolo aterizeaza Nicu, poet marginal si redactor la o revista dedicata animalelor de companie. Ar trebui sa-l intilneasca acolo pe prietenul sau Dinu, devenit custodele memoriei lui Tidid Diomed Caraiani, un guru academic de reputatie internationala, al carui trecut romanesc a devenit, dupa moartea sa, subiectul unor aprinse controverse. Numai ca Dinu nu este de gasit nicaieri. Desi ii expediaza mesaje ciudate intr-un alfabet „minoic” inventat de ei in studentie. Bijbiind printr-o America pe care cu greu o intelege, Nicu se lasa prins intr-o intriga detectivistica ale carei fire se tes nu doar intre pasiunile si interesele Estului si Vestului, ci si intre momente dintre cele mai violente si confuze ale istoriei romanesti (fermentatiile legionare, lagarele anilor ’50, semi-Dezghetul si cu-totul-Reinghetul etc.). Surprizele se tin lant, personale, nationale sau globale…