…Adica, de unde Seymour era chiar… Seymour acum citiva ani, pentru a ne cunoaste mai apoi cu D.J. Salinger, personajul S. din Toti sint ingrijorati isi datoreaza niscaiva date genetice taticului lui Holden doar daca tu, cititorul, esti destul de atent (iar aici includ si o foarte necesara atentie afectiva) si, bineinteles, daca-l recitesti pe Salinger cel putin anual, ceea ce recomand cu caldura (nu de alta, dar cred ca o tiranie cel putin ciudata, demna de poezia lui Leac, care sa impuna cititul autorului american, ar scapa lumea de citeva boli minore, cum ar fi rautatea sau dorinta irepresibila de a-l omori pe semenul tau). De exemplu, chiar primul poem al volumului ne trimite la manusa de baseball a baiatului cu parul rosu. Nu stau sa explicitez, pentru ca asa-zisele cronici de carte sint citite doar de scriitori, iar ei stiu ce spun, sau ce spune V. Leac.
Insa ce izbeste aici, in volumul de la Tracus Arte, si nu o face ca un ciocan pneumatic, ci insidios, ca o nevastuica pindind din iarba, e chiar titlul. De ce? Pentru ca titlul acesta e chiar V. Leac: un poet care, asa cum spunea intr-un interviu, a lasat altora marea literatura, pastrindu-si pentru sine mica literatura. A lasat celorlalti morga si orgoliul suferintei si al tragediei necesare marii poezii, insa se agata cu relaxare (dar ferm) de insectarul de unde stau sa-si ia zborul citeva specimene usor de dispretuit, pe care foarte putini insa au pus mina vreodata: nostalgia bine temperata, auto-ironia nesimulata, capacitatea de a evolua pe terenul existentei fara coloana vertebrala pe care sta carnea majoritatii scriitorilor: orgoliul, recunoasterea sociala etc.
Se tot spune ca e un poet amuzant
Hai sa discutam putin si unul dintre locurile comune care se tin cu dintii de haina lui Leac: se tot spune despre el ca e un poet amuzant. Bine, in general afirmatia o insoteste pe cea de-a doua, cum ca lecturile sale in public ar fi un one man show. Dat fiind ca nu l-am vazut niciodata citind in public, ma abtin in legatura cu ultima. Dar lejeritatea de a injecta melancolie intr-un text care nu propunea asa ceva, si s-o faci in ultimul vers, care schimba experienta intregii lecturi, mie imi sugereaza o seriozitate poietica rar intilnita. In plus, pe mine Leac nu m-a facut sa rid prea mult in viata asta, ci l-am vazut, pina la acest volum, ca pe un poet cu un proiect textual extrem de serios, in sensul in care jocul e mereu serios, de la Huizinga cetire… Recunosc, intru apararea celor care-l vad ca pe un Pastorel Teodoreanu douamiist, ca si Beckett te poate amuza. Depinde de presiunea atmosferica…
Chiar si acest volum, care, intr-adevar, poate fi si amuzant, depinde cum il citesti, se desface intr-o cheie foarte serioasa, ingrijoratoare chiar. Cele trei cicluri ale volumului descriu traseul micii probleme a noului secol, comunicare, insa o fac dinspre interior spre piele: Intre noi inca are ca protagonist personajul S., ba chiar si un foarte simpatic liant cu viata reala, adica teckelul Jacky, cel care asculta cu mare atentie tot ce-i spune S. Asta ca sa nu mai vorbesc despre o calatorie “de vis” cu greenplastic si valchimic. Cred ca Intre noi face legatura, peste capul experimentului editorial Lucian, cu Dictionarul de vise.
“daca privim putin si ne gindim/asta seamana cu un om/si cite chestii nu s-ar putea spune despre tipul/din mijlocul camerei si despre un amarit de prosop/traversind bucataria infasurat in jurul corpului//cind studiezi mult si te rogi dupa citeva zile/ai impresia ca esti mai tolerant/cu mintea harcea-parcea cocotat pe taburet/poti privi un perete care nu se intilneste la colt/cu nimeni/si se trezeste scotianul si incepe sa danseze/intre timp eu filmez ceva//in sfirsit a sosit transparenta/acum trebuie sa se ocupe de mine pa”
E cel mai declarat-serios poem al volumului si, caracteristic lui V. Leac, se numeste S. in timpul liber. Apropo de timpul asta liber, Leac chiar da senzatia ca scrie poezie in timpul liber, pe cind el chiar numai asta face. E o performanta. Performanta modernismului de a naste in privitor (cititor) senzatia iritanta ca si el poate face asemenea, fara nici un efort. Leac imi da senzatia unui om prins intr-un continuu monolog interior din care mai citeaza din cind in cind, atunci cind ne face favoarea de a publica aceste volume de poezie. Observa cu uimire si vag amuzat intimplarile (nu, nu vreau sa zic din realitatea imediata) si discursurile celor din jur (care sintem noi, ceilalti) pe care le imita, dar simpla trecere a discursului exterior in monologul lui Leac demonteaza toate ratiunile de existenta pe care le luam de bune de dimineata pina seara. Noi, cei ingrijorati, sintem de fapt mici animale ciudate care evolueaza in terariul lui Leac. Si asta ne tine ocupati.
V. Leac, un super-poet
Aici trebuie discutat ultimul ciclu al volumului, unde personaje bursiere isi trimit mailuri, fie de la Polul nord, fie din diverse locatii europene. Pastisa e excelenta, atit de buna incit aproape iti scapa micile interventii ale leacului, balamale neunse, stinghii desprinse care abia asteapta un cutremur de infima magnitudine. In fond, avem certitudinea ca am comunica foarte bine, nu-i asa? Si, daca tot ma certam cu imaginea unui Leac amuzant, trebuie sa recunosc ca un text al volumului m-a facut sa rid, si nu oricum. E vorba despre dezosata. Cititi si vedeti despre ce e vorba.
Gata. E prima cronica de poezie pe care o scriu, de cinci ani incoace si ramin ferm pe pozitie. La ce bun sa scrii 6.000 de semne pentru a spune ca V. Leac e un super-poet si inca unul atit de deosebit de noi, restul oamenilor, ba chiar si de ei, restul poetilor?
V. Leac, Toti sint ingrijorati, colectia “Neo”,
Editura Tracus Arte, 2010