– Fragment –
In a doua si ultima parte a calatoriei, Charlie trebuia sa stea pe locul dinspre culoar, iar eu sa stau pe locul de la geam. Poppy a zis ca ii este indiferent unde sta, dar eu nu am crezut-o. Stiu ca oricine prefera locul de la geam. Asa ca am insistat sa stea ea la geam. Eram hotarit sa fac in asa fel incit sa se simta cit mai bine in timpul calatoriei. Eram hotarit sa fac totul pentru a-i produce cea mai buna impresie. Eram hotarit s-o fac sa ma placa.
— Apropo, sufar de depresie clinica, am zis imediat ce ne-am instalat.
Spre usurarea mea, Poppy n-a parut tulburata. Doar s-a uitat la mine citeva clipe si a zis:
— Da – ma gindeam eu ca trebuie sa fie ceva de genul asta.
— Serios? m-am mirat eu. E chiar atit de evident?
— Sa zicem ca am nasul fin.
In sfirsit am spus-o; si cu asta am lamurit un lucru intre noi. Ea era prima persoana (in afara de sefii mei, medicul de familie si responsabilul cu sanatatea in munca – primul prieten, asta vreau sa spun) careia am avut curajul sa-i marturisesc acest secret rusinos. Si daca la inceput ma asteptasem sa se indeparteze de mine, sa se retraga intr-o tacere precauta, s-o intrebe pe stewardesa daca poate sa se mute pe un alt loc sau ceva de genul acesta, ei bine, ma inselasem. Se pare ca asta nu i-a schimbat parerea despre mine. M-am simtit profund recunoscator si parca imediat s-a creat intre noi un fel de intimitate – o intimitate linistita, confortabila –, in sensul ca dialogul nostru, care crezusem ca va fi nervos si fortat, s-a desfasurat din acel moment intr-un mod absolut firesc. Sincer sa fiu, in urmatoarele ore nu am vorbit chiar atit de mult pe cit credeam. In cea mai mare parte a timpului am stat intr-un soi de tacere prieteneasca pe care te-ai astepta s-o intilnesti la doi oameni in virsta, casatoriti de treizeci de ani – exact cum erau cei pe care ii vazusem in Sydney, la restaurantul din port, care se asezasera de aceeasi parte a mesei ca sa poata admira privelistea in loc sa vorbeasca. Dupa vreo doua ore de la decolare (cred ca la doua dimineata, dupa ora oficiala din Singapore), iata ce faceam: eu ma uitam la micul ecran de pe speteaza scaunului din fata si baleiam de zor canalele de filme, facind cite o remarca din cind in cind, dar fara sa ma hotarasc pentru unul din ele, in timp ce Poppy, dupa ce a stat citeva minute sa scrie un scurt raport la laptopul ei, isi omora timpul cu un fel de Sudoku tridimensional extrem de complicat.
Insa, lucru si mai important, atunci cind nu eram ocupati cu altceva, vorbeam.
— Dar oboseala din cauza diferentei de fus orar? am intrebat-o eu la un moment dat.
— Mmn?
— Vorbeam de serviciul asta al tau. Desigur, trebuie sa-ti adaptezi ritmul biologic oriunde te duci. Nu ti-e greu?
Poppy a ridicat din umeri.
— Nu prea. Citeodata, cind sint acasa, ma trezesc un pic mai devreme. Alta data, un pic mai tirziu. Nu-i cine stie ce.
Am suspinat cu invidie.
— Ce-nseamna sa fii tinar!
— Las’ ca nici tu nu esti un tataie in carucior.
— Precis ca eu voi avea nevoie de o zi sau doua sa-mi revin dupa calatoria asta. Si trebuie sa-mi revin cit mai repede, deoarece la sfirsitul saptaminii am de luat o decizie.
— Serios?
— Serios. Se fac sase luni de cind n-am mai fost la serviciu. Trebuie sa ma duc la magazin sa ma intilnesc cu responsabilul cu sanatatea si securitatea in munca si sa-i spun daca sint gata sa ma intorc la lucru. Si chiar daca eu spun ca ma intorc, ea s-ar putea sa decida ca nu m-am insanatosit inca, ceea ce probabil pentru ei va fi un pretext sa… (mi-a luat ceva timp sa-mi amintesc eufemismul)… sa ma puna pe liber. Poate ca tocmai asta asteapta.
— Dar tu?
— Eu? Eu ce?
— Vrei sa te intorci?
M-am gindit citeva clipe, dar mi s-a parut o intrebare prea grea ca sa-i dau un raspuns direct. Gindurile imi fugeau inainte, la tot ce ma astepta cind ajungeam acasa: la vremea de februarie, inchisa si nesuferita, la apartamentul pustiu, la maldarul de materiale publicitare de cealalta parte a usii. O, da, avea sa fie rau. Pe moment, simteam ca nu voi fi in stare sa fac fata singuratatii la intoarcerea acasa, ca sa nu mai spun ca trebuia sa iau si o decizie dupa aceea.
— Stii, am zis eu in cele din urma, tot am impresia ca atunci cind voi ajunge acasa o voi gasi acolo, asteptindu-ma. Pe Caroline. Inca mai are cheia, stii, asa ca n-ar fi exclus. Sa deschid usa si, de indata ce-o deschid, sa-mi dau seama ca s-a intors. La inceput n-o vad, dar stiu ca e cineva acasa – radioul e pornit, in bucatarie miroase a cafea proaspata. In casa e cald si curat. Apoi o vad pe ea, asezata pe canapea, citind o carte si asteptindu-ma… M-am intors din nou spre Poppy. N-o sa se intimple asta, nu-i asa?
— Sint convinsa ca mergi la un psiholog, dar mai ai pe altcineva cu care sa discuti despre lucrurile astea? Vreo ruda, sa zicem.
Am clatinat din cap ca nu.
— Mama a murit. A murit de tinara – acum douazeci si ceva de ani. Tata e o cauza pierduta. Nu prea vorbim. Frati nu am, nici surori.
— Ai prieteni?
M-am gindit la cei saptezeci de prieteni de pe Facebook. Insa m-am simtit nevoit sa recunosc cu onestitate:
— Nu prea. Am avut un prieten, Trevor. Locuia aproape de mine, dar s-a mutat. In afara de asta… N-am mai continuat, simtind brusc dorinta de a schimba subiectul sau cel putin centrul atentiei. Dar tu? Tu ai frati?
— Nu. O am pe mama, dar ea e cam… preocupata de viata ei, ca sa zic asa. Nu prea o intereseaza problemele altora. Iar tata a plecat mai demult, cind l-a prins ca avea o amanta. A ris din nou – cu amaraciune de data asta. Daca stau sa ma gindesc, i-ar fi prins bine serviciile unui facilitator de adultere. Ce pacat ca nu existau pe vremea aia!
— Sa-nteleg ca si tu esti ca mine? am zis eu grabit – poate cam prea grabit. Nici tu nu ai cu cine sa vorbesti.
— Nu-i chiar asa, a zis Poppy. Il am pe unchiul meu. Unchiul Clive.
A renuntat la Sudoku si a inchis programul, asa incit puteam sa vad acum imaginea de fond de pe desktop, care, lucru bizar, parea a fi fotografia unui catamaran foarte vechi, pe jumatate putrezit, o epava cu lemnaria distrusa si vopseaua scorojita, zacind abandonata pe o plaja tropicala. M-am uitat curios la fotografie cit timp ea mi-a povestit despre unchiul ei si de ce ii place atit de mult de el. Mi-a povestit ca, la virsta de treisprezece ani, mama ei a trimis-o la o scoala moderna, cu internat, din Surrey; ca statea la internat in cursul saptaminii si venea acasa in fiecare vineri seara, dar maica-sa era mereu plecata din tara, asa ca ea se ducea sa stea cu unchiul ei; cum a inceput sa indrageasca aceste vizite si sa le astepte cu nerabdare; cum Clive (care locuia in Kew) o ducea aproape in fiecare weekend la cinema, la teatru, la concerte sau galerii de arta, introducind-o intr-o lume care pina atunci ii fusese straina. Si ca, daca nu se vedeau in weekend, el ii scria lungi scrisori pline de noutati, de umor, de lucruri amuzante, informatii, anecdote si, mai ales, dragoste.
— Stii ceva? mi-a zis ea. Si-acum recitesc scrisorile alea. Si-acum le iau cu mine peste tot pe unde ma duc.
— Peste tot?
— Da. Chiar si in calatoriile astea. Le am chiar aici. A batut cu degetul aratator in laptop. Le-am scanat pe toate. Si toate fotografiile pe care mi le-a trimis. Asta, de exemplu, este de la Clive. A aratat spre fotografia cu vasul acela vechi. Nu a facut-o el, a explicat ea. A fost facuta de o artista pe nume Tacita Dean. Vasul se cheama Teignmouth Electron.
— Teignmouth? am intrebat eu. E in Devon, nu?
— Asa e. Acolo au crescut Clive si mama mea.
— Si de ce o tii pe desktop?
— Pentru ca de ea se leaga o poveste extraordinara. Povestea unui om pe nume Donald Crowhurst. A cascat indelung si involuntar, uitind sa-si acopere gura cu mina. Scuze – mi s-a facut brusc somn. Ai auzit de el?
Am incuviintat din cap.
— A facut inconjurul lumii pe mare la sfirsitul anilor ‘60. Sau cel putin asa pretindea el, pentru ca de fapt nu l-a facut.
— Inteleg, am zis eu total derutat.
— Nu explic prea bine, nu?
— Esti obosita. Cred ca ar trebui sa te culci.
— Da, dar e o poveste nemaipomenita. Cred ca ar trebui s-o auzi.
— Nu-i nimic. Am sa ma uit la un film. Esti prea obosita sa mai vorbesti. Lasa ca imi povestesti dimineata.
— Nu voiam sa-ti povestesc. Voiam doar sa-ti citesc ce mi-a scris Clive despre ea.
— Nu-i nici o graba.
— Uite cum facem. Poppy a apasat citeva taste la laptop si l-a mutat pe masuta mea, apoi s-a intins sa scoata de sub scaun perna si paturile dosite acolo. Poti sa citesti scrisoarea asta. Uite-o. E cam lunga, scuze – dar ai destul timp la dispozitie si e mai bine s-o citesti decit sa te uiti doua ceasuri la vreo porcarie de comedie romantica.
— Esti sigura ca nu e nici o problema? Adica n-as vrea sa dau peste ceva… prea personal.
Dar Poppy m-a asigurat ca e in regula. Asa ca, in timp ce ea s-a cuibarit sub paturi, eu mi-am asezat laptopul pe genunchi si m-am uitat peste prima pagina a scrisorii de la unchiul ei. Fisierul era deschis in Windows Picture and Fax Viewer, asa ca se vedea hirtia de culoare galben-pai pe care fusese scrisa si se observa chiar si imprimeul discret, cu rotocoale, din fundal. Scrisul era ascutit, drept si usor lizibil. Banuiam ca scrisese cu stiloul. Cerneala era de un albastru inchis, aproape negru. Abia incepusem sa citesc primele rinduri, ca am simtit o usoara apasare pe umarul sting si, cind m-am uitat, am vazut ca Poppy isi sprijinise perna de mine ca sa-si puna capul. A ridicat ochii si m-a privit scurt, parca rugindu-ma sa-i dau voie, dar aproape imediat a clipit din pleoape si le-a inchis, alunecind deja intr-un somn adinc si linistit. Dupa citeva secunde, cind am fost sigur ca nu ma vede, am sarutat-o usor pe par, de noapte buna, si-am simtit o tresarire de fericire in tot corpul.
CARTEA
Maxwell Sim, protagonistul romanului, se afla intr-un moment de criza existentiala acuta. Proaspat divortat, incapabil sa comunice cu fiica sa, instrainat de toti prietenii, nu isi poate marturisi nimanui angoasele. Atunci cind primeste o bizara propunere de afaceri care implica o lunga calatorie din Londra in insulele Shetland, Maxwell nu poate decit sa accepte, pornind la drum cu inima deschisa, insotit doar de vocea prietenoasa a sistemului de navigare prin satelit. Nu peste mult timp insa, calatoria ia o turnura ceva mai serioasa, purtindu-l nu doar in cel mai indepartat punct al regatului, cit si intr-unul din cele mai intunecate unghere ale propriei sale vieti. Romanul examineaza notiunile de identitate si izolare, explorind paradoxul singuratatii intr-un timp in care tehnologia inlesneste contactul intre oameni mai mult ca niciodata.
“Speram sa fac din eroul romanului meu, Maxwell Sim, un om obisnuit; ma intreb insa daca, in lumea contemporana, fracturata de tot soiul de ambitii politice, asa ceva mai e posibil. Oricum, am vrut sa fac din el un personaj fara nimic iesit din comun: un om obisnuit, cu un serviciu obisnuit, intr-un oras obisnuit. De fapt, cred ca asta e marea ambitie a romanului: sa gaseasca misterul, fiorul amorului, stranietatea pornirilor neasteptate in cel mai comun loc cu putinta.” (Jonathan Coe)
AUTORUL
Jonathan Coe, nascut in 1961 la Birmingham, a studiat la Trinity College, Cambridge, luindu-si apoi doctoratul la Warwick University. Primele sale romane – Femeia intimplatoare (1987), Un strop de dragoste (1989) si Piticii mortii (1990; Polirom 2006) – impun o noua voce a literaturii britanice contemporane. Pentru romanul Ce hacuiala! (1994; Polirom, 2008) i se decerneaza John Llewelyn Rhys Prize in Anglia si Le Prix du Meilleur Livre Etranger in Franta, iar pentru Casa somnului (1997; Polirom, 2001), considerata capodopera sa, Writers’ Guild Award si Prix Medicis Etranger. La Editura Polirom au mai aparut Clubul putregaiurilor (2004), Cercul inchis (2006) si Ploaia inainte sa cada (2009).