Viata-ti ce-o bei ca pe un rachiu din obicei. “
(Guillaume Apollinaire, Zona, traducere de Mihail Nemes)
De altfel, paianjenul, trimis intertextual (pe de o parte) si clinic (in partea dinspre realitate), nu ii era strain lui Ion Muresan nici in legendarele poeme d’antart. Dar, asa cum spuneam in articolul trecut, care, din pacate, s-a si pierdut in negura arhivistica a acestei forme perisabile de creatie, stilemul era purtator de Idee. Paianjenul era trimisul, e inamicul care definea, prin masurarea puterilor, dimensiunea poeziei/poetului. In cartea Alcool, paianjenul devine imagine, iar asta nu inseamna o coborire in plan simbolic, ci, iar aici ma cert putin cu Dan Sociu, deplasare pe orizontala.
Poezia a devenit observatie decantata (nu destul de decantata dupa gustul lui Sociu, insa aici cred ca poetul Borcanelor bine legate… e influentat de propriile decizii in privinta poeziei), uimire narativa, pictura cu mina tremurata. Paianjenul reuseste sa trimita spre cele doua valente ale Alcoolului din titlu: e atit alcoolul, la propriu, paradisul artificial, cu toate boccelele sale neparadisiace (vorbeam despre delirium tremens data trecuta – dar ce instrument poetic infernal este mai plastic decit acest delirium?), cit si aceasta deplasare a accentului catre o epicizare a poeticii. Alcoolicul traieste intr-un continuum al observatiei, intr-o epopee fara sfirsit. Fiecare gest minor capata proportii homerice. Viata devine o imensa aventura jucata cot la cot cu mitologia. Amintiti-va, din nou, observatiile Consulului lui Lowry, felul in care gesturile marunte necesitau eforturi imense, fascinatia pe care rememorarea o capata asupra subiectului: e ca si cum Circe si-ar fi stabilit cartierul general in Sine.
Duiosia exagerata, trecuta integral in cuvint, in expresie, o duiosie auto-ironica, lina ca o scurgere pe inelele Iadului, ca pe-un tobogan cu vodca. Interioritatea e pusa in dialog cu vizibilul, un dialog ce presupune intersanjabilitatea locurilor, un viol cit o viata. Iata, in acest sens, Acoperisul: “Si ce a fost de zis, ti-am zis la timpul potrivit:/ca acoperisul casei e spart,/incit noaptea vad pe perna stelele,/iar cind ploua, ploua si in farfuriile noastre,/iar cind e soare, e soare si in farfuriile noastre./Repara acoperisul, repara acoperisul! te-am rugat./Iar acum vintul l-a smuls,/iar cind cerul e negru si casa noastra e neagra,/iar cind cerul e rosu si casa noastra e rosie,/de nu mai avem un inauntru al nostru,/si nu mai avem un afara al nostru”.
Muresan isi trage cititorul in lumea aburului
Haideti sa ne legam totusi de o mica ars poetica aruncata de Ion Muresan in Intoarcerea fiului risipitor: “Inexplicabilul este jenant/cind e descris in termeni prea decenti! “. Tocmai de aceea, a vorbi despre cartea Alcool nu poate fi decit un proiect empatic. Pentru ca, intr-adevar, Muresan nu aduce inexplicabilul pe calea pocaita a treziei, ci isi trage cititorul in lumea aburului, a circiumii afumate. Cind pune ochiul pe golul razuit cu moneda de pe geamul inghetat al circiumii, nu mai e nimic incredibil in faptul ca “vizibilul” violeaza retina, ca monstruosul devine o figurina de plumb, iar privirea o banda rulanta care face simultan, precum scara lui Iacob, traseul interior-exterior. Cum oare? Pentru ca nu exista exterior veritabil. Iar Alcoolul, acest divan al inteleptului cu lumea, face tolerabila ideea ca nimic nu e atit de important incit sa intrerupa nesfirsitul monolog care e viata.
Intr-adevar, nimic mai superficial decit a sustine ca poezia lui Muresan pleaca “de jos”, pentru a se avinta in tariile ideii (Dan Cristea, apud Daniel Cristea-Enache). Nu mai exista idee in poezia lui Muresan, decit poate acea varianta a mimesisului renascentist: copie dupa copie dupa copie… Spiritul e copie a ideii ceresti, la fel cum realitatea e copie a ideii spirituale, iar reprezentarea poetica nu e altceva decit punerea in acord a celor doua idei. De aici alunecarea continua intre interior si exterior, aceasta comunicare prin acoperisul spart sau prin ochiul dezghetat din geamul circiumii.
O poietica… alcoolica
Sint si zone in care Ion Muresan tinde sa devina parodic, baladesc, superficial cu gratie de fluture (Poem de dragoste). Este in cartea Alcool si suprasaturatie de imagine, dar nu cred ca suprainterpretez cind spun ca aglomerarea de imagine tine de poietica acestui volum. O poietica… alcoolica. Adica a exagerarii, epopeica prin excelenta. Da, Ion Muresan spune o poveste, o lunga poveste a aventurii orbilor care incearca sa apuce paharul, a tunelului care s-a decupat in circiuma, a facut incojurul lumii pentru a ajunge in acelasi loc, dupa ce decupase si in timp… As vrea insa sa-i propun lui Dan Sociu sa reciteasca Guleratul… Si acolo sint unite punctele pentru a crea o imagine completa, numai ca aventura are loc intre acele puncte, acolo se afla adevarata epopee: “Dar Nimeni nu stie ca Guleratul e un Maestru,/ca are la virful degetului cel mic Arta Uitarii,/caci asa sta el la masa ca un om fara cap,/iar fata mesei e un caier de ceata si capul din ceata si-l scoate asa:/mai intii gitul singerind, rotund ca o roata de car/(ah, soleil cou coupe!) si aerul ii iese din plamini ca o osie/ce se roteste stropind peretii cu singe”.
Fata mesei e un caier de ceata… E si mult orgoliu aruncat in volumul acesta. E o provocare virila, de aici si pinza pe care se inghesuie imaginile ca intr-o gradina a placerilor lumesti: pentru ca aceasta carte e o provocare, un desfriu poetic. Iar eu, personal, nu vad in mutatia pe care poetica lui Ion Muresan a suferit-o o scadere, ci doar o deplasare, repet, pe orizontala. Nu se mai mediteaza asupra poeziei, ci se mediteaza asupra vietii. Nu e aceasta, draga Dan, o incercare? E aici ceva din atitudinea unui cutitar indragostit de tango, decazut la stadiul de alcoolic, care urmareste cu uimire miracolul vietii ce se desfasoara in jurul lui, dupa care cinta “forta neagra” ce pune universul sau in miscare. Poate fi o problema de gust totusi. Eu sint totusi admiratorul poetului care asculta cum “un cariu roade la osia lumii”.
Ion Muresan,
cartea Alcool,
Editura Charmides,
2010