Mai tirziu, si-a depasit propriile rezerve si a acceptat sa isi stringa, la rugamintea mea, cronicile de film in doua volume consistente. Nu am colaborat niciodata cu Alex. Leo Serban autorul sau (ar fi detestat, sint sigur, sintagma urmatoare) instanta critica. A fost doar o colaborare careia i-a fixat el termenii: ca amici, ca (relativ) vechi cunostinte…
Am deschis astazi fisierul cu primul interviu pe care mi l-a acordat pentru un cotidian local din Iasi. Mi s-a facut rusine de intrebarile mele… Il puneam in aceeasi generatie cu Anca Gradinariu si Mihai Chirilov. Cu mintea mea de atunci, gindeam ca sint de-un leat… “Nu stiu cit de tinara generatie sint eu”, mi-a raspuns diplomatic… Asta si pentru ca Alex. Leo Serban nu a avut niciodata o virsta in afara aceleia pe care si-a ales-o singur.
Orasul “Suplimentului de cultura” este acela in care l-a intervievat Bernard Pivot intr-un spatiu ramas in aceeasi paragina: “Baia Turceasca”. Echipa lui Pivot a trebuit sa faca imposibilul, sa filmeze intr-o cladire fara electricitate. Ca de obicei, Leo nu a vorbit despre sine. Era singurul ne-iesean invitat de Pivot pentru editia realizata aici a “Double Je”.
Am scotocit in arhiva dupa interviuri acordate si texte scrise pentru dosarele noastre. In numarul de simbata al revistei veti regasi o parte din ceea ce a lasat Alex. Leo Serban cititorilor “Suplimentului”. Noua, in varianta lumeasca, netiparita, ne-a lasat inmiit mai mult(e). Ne-a lasat prietenia sa.
Ramas bun acum unui prieten!
George Onofrei
Try “Ubi bene, ibi patria”
Alex. Leo Serban
Cred ca patriotismul e un amestec fatal de hazard si de Cele zece porunci – ma rog, macar cinci dintre ele. Hazardul sta la baza oricarei nasteri intr-un anumit loc; poruncile vin atunci cind ti se cere sa nu iei numele patriei-hazard in desert, ba chiar sa iubesti acest hazard. Cum nu vad cum poate merge una cu alta si, in plus, nu cred in cele zece porunci – ma rog, in circa cinci dintre ele –, nu ma pasioneaza nici patriotismul.
Vreau sa spun: nici daca as fi fost ungur, eschimos sau malgas, nu cred ca as fi fost “patriot”. Cind sint in strainatate ma simt acasa; cind sint acasa, mi se intimpla sa ma simt strain… De cite ori calatoresc (si, slava Hazardului, nu pot spune ca nu calatoresc!), daca nu sint “incoltit”, birocratic sau altcumva, nu spun ca sint roman; nu din “rusinea de a fi”, ci din insignifianta de a fi: are, oare, vreo importanta ca sint roman, si nu ungur, eschimos sau malgas? Pasaportul spune ca da. Dar asta nu ma impiedica sa ma consider – naiv, poate – cetatean al lumii. Si sa ma comport ca atare.
Intr-o lume tot mai globalizata, patriotismul e un atavism – cum sper sa devina si cetatenia. Si-apoi sa cada, precum coada maimutei.
Pina la urma, recunosti patriotismul dupa umflarea jugularei atunci cind se pomeneste numele tarii in care te-ai nascut. Ca este iubire sau ura, e acelasi lucru. Patapievici, cind a scris Politice, a fost patriot; idem Cioran, in toata opera sa romaneasca. Iubirea-ura de tarina de pe talpi poarta numele de “patriotism”. Dar cred ca acest sentiment (caci patriotismul nu este decit o emotie devenita ideologie) nu ar trebui sa inspire mari pasiuni, ci mici indiferente.
Cred – sper – ca ne indreptam spre un viitor in care aceasta “mare pasiune” sa dispara, fiind inlocuita cu o mica indiferenta. O lume “cool”, relaxata & sofisticata, fara talpi goale & fara tarina pe ele, in care tara de origine sa fie la fel de insignifianta ca marca pantofului pe care-l porti… Oh, sorry, marca pantofului este mult mai importanta: Bally sau Clujana nu e acelasi lucru totusi!
(“Suplimentul de cultura”, numarul 26)
Galerie foto
