Nu din cauza de feminism (puschea pe limba, mai bine pentru ca a fost 8 Martie) vorbim acum despre trei filme care ne-au placut in festival – cel de mai sus, Scoala noastra si documentarul work-in-progress (adica neterminat, din care s-a proiectat cam o treime) intitulat aici…, adica acolo si care e filmul de debut al Laurei Capatana-Juller.
Din ce am spicuit in numarul trecut v-ati dat seama ca si in acest an subiectele au fost foarte variate, plecind de la familie si terminind cu viltoarea din Iran, Primavara Araba, miscarile anti-globaliste sau anti-putinismul adus la Bucuresti de membrii grupului Voina, Alexei Plutser-Sarno si Yana Sarna. Acestia n-au putut sa-si agate bannerul cu “Voina Wanted” pe Senat si Muzeul de Istorie, dar au sensibilizat presa (ce reclama mai buna vreti?) cind Alexei Plutser-Sarno l-a palmuit la Muzeul Taranului Roman pe un spectator care a fost de parere ca folosirea ca scut a unui copil de doi ani intr-una din actiunile de protest a grupului e o dovada de lasitate. Concluziile le tragem singuri. Uneori, sa fii impotriva a ceva e acelasi lucru cu a fi pentru. Grupul Voina, care a declarat razboi puterii de la Moscova prin actiuni de strada si gesturi provocatoare, a inteles sa-si poarte razboiul si la Bucuresti, cu spectatori care isi exprima liber punctul de vedere. Daca artistul rus da cu palma unde nu convinge cu arta, iata, poate, forma cea mai extremista a artei de azi – violenta.
O sala plina de femei
Cum ar fi fost daca si Jennifer Fox l-ar fi palmuit pe cel care i-a spus din sala, dupa proiectia cu Beirut: The Last Home Movie, ca i se pare ca stilul de montaj da impresia de neterminat (filmul e din 1987)? De ce nu i-a dat cu poseta in cap? Cunoscuta regizoare a fost totusi un pic iritata (poate era “jet lag-ul”), asa ca s-a adresat salii rugind ca altcineva sa intervina ca sa nu trebuiasca sa isi apere singura filmul. Beirut: The Last Home Movie, care se studiaza in facultatile de film, lucreaza foarte bine pe nivelul secund de lectura si probabil ca bucurestenii carora le-a placut l-au decodificat usor, dat fiind background-ul comunist si discursul artistic alegoric iesit de aici. Pentru ca a filmat in Liban cind deja incepuse razboiul civil, regizoarea aflata la primul ei film a trebuit sa protejeze viata personajelor sale, asa ca nimeni nu face politica si nu pronunta acest cuvint nici macar o data in cele 120 de minute ale filmului (de fapt, cred ca doar o data l-am auzit). Beirut: The Last Home Movie e superb din mai multe puncte de vedere. Le notez cum vin: o data pentru ca stilul acesta desuet de montaj ii aduce exact aroma pe care timpul o da vinului; el devine (filmul, nu vinul) tot mai nostalgic pe masura ce se invecheste; pentru ca e ca un roman despre o veche familie aristocratica ce locuieste intr-o vila superba, cu jaluzele venetiene si palmieri, si care se destrama incet (un spectator a sesizat pe drept cuvint aerul cehovian al filmului); membrii acestei familii par sa fi ajuns la un anume grad de omogenitate, desi armonia n-a existat dintotdeauna intre ei, dar e sanatos sa ii auzi pe copiii ajunsi mari recalibrindu-si relatiile cu parintii care i-au ignorat in copilarie; pe de alta parte, aceiasi copii ajunsi maturi nu se pot desprinde – unii, de casa familiala si ar prefera sa moara odata cu ea (ceea ce s-a si intimplat, ne-a spus Jennifer Fox, cind dupa terminarea filmului una dintre fete a fost ucisa in casa de un glont rebel venit pe geam), in vreme ce altii au sarit din cuib ajungind tocmai in America; pentru ca prin toate povestile spuse de personaje, de lucrurile pe care le fac aproape numai in casa si in jurul ei timpul se formuleaza dupa o reteta mai bogata si mai elaborata decit in documentarele observationale de azi. Adaugati la toate astea faptul ca, de fapt, nu e vorba numai despre familia Bustros in film, ci despre o tara aflata in razboi civil si intr-o situatie politica foarte complicata, si o sa aveti un documentar care isi schimba forma in permanenta.
Daca la Beirut: The Last Home Movie s-a iesit pe capete, la Flying: Confessions of a Free Woman/Zbor: Confesiunile unei femei libere a fost destul de jenant pentru ca Studioul Horia Bernea de la MTR era plin pina la refuz mai ales de femei. Nu e de mirare, seria autobiografica a lui Jennifer Fox e un fel de Sex and the City in varianta documentara, nu la fel de originala in discurs ca Beirut…, si nici la fel de impresionanta in afara curajului regizoarei de a-si exhiba viata intima – criza virstei de 40 ani, copii vs. cariera, mariaj vs. viata libera, iubiti liberi vs. amanti insurati s.a.m.d.
Promisiuni de la ministru
La One World Romania a fost prezentat si Scoala noastra, de Mona Nicoara si Miruna Coca-Cozma, care e foarte important pentru felul cum pune problema integrarii copiilor romi in scolile romanesti. Invitat sa vada filmul, ministrul Educatiei a promis ca va incerca sa faca astfel incit filmul sa fie vazut in scoli. Scoala noastra, care urmareste atent si neimplicat, dar apropiindu-ne personajele, cum niste copii de tigani sint tratati intr-o scoala “de romani” pentru a fi pina la urma expediati intr-o scoala noua aproape de locuintele lor, e nominalizat si la Premiile Gopo.
In fine, spre sfirsitul festivalului Laura Capatina-Juller a prezentat 35 de minute din filmul de debut, lungmetrajul documentar aici…, adica acolo unde vorbeste frumos si fara sa judece despre doua surori din Sighet, Anisoara (16 ani) si Sanda (12 ani), ai caror parinti muncesc de 11 ani in Spania. E prematur sa comentezi filmul cind nici nu l-ai vazut in intregime, dar discutia de dupa la care au participat antropologul Ioana Popescu, criticul de film Adina Bradeanu, psihologii Aurora Liiceanu si Andreea Biji (de la Asociatia Salvati Copiii Romania), dar si spectatori din sala a fost interesanta pentru a vedea cit de diferita e perceptia oamenilor despre aceleasi lucruri. Pe scurt: familie “explodata” vs. familie unita in ciuda distantei; pasiune pentru materialitate si cadouri vs. sentimentul de vina al parintilor materializat in aceste cadouri sau, din contra, relatiile de putere pe care acestea le creeaza; kitsch-ul satului modern vs. dorinta stramoseasca de a avea o casa. Auzind-o pe Aurora Liiceanu vorbind despre “familia de balene” din film (pentru ca trei dintre membrii ei sint supraponderali) sau auzindu-l pe Laurentiu Damian prefatindu-si opinia profesionista despre film (foarte corecta de altfel) spunind vag ironic ca doamnele de pina la el au comentat filmul prin ce au stiut ele mai bine, e greu sa nu te gindesti ca undeva avem o mare problema si ca ea e legata, de fapt, de subiectul filmului – nu ne putem abtine sa nu-i judecam pe ceilalti. Daca asta e o boala romaneasca sau nu, habar n-am, cert e ca documentarul Laurei Capatana-Juller tocmai asta nu face. (Iar eu, scriind aceste rinduri, tocmai am facut-o. Grea meserie!)