– Fragment –
8. Laurent Beauregard
“Razboiul cu piratii somalezi s-o fi ducind pe mare, dar se cistiga pe uscat. “ Comandantii nostri, ca si americanii, de altfel, au vazut multe in viata lor si chiar daca, prin traditie, nu pot fi de acord niciodata unii cu altii, in privinta pirateriei, n-au decit sa-i dea dreptate lui Humed.
Omul imi explica foarte clar: asta nu e o treaba de borfasi ori de haiduci ai marii care fac dreptate saracimii din Somalia. Nu. Asta e afacere pe picior mare si cei care se ocupa de ea spala banii obtinuti din rascumparari, invirtind niste sume colosale, mult mai mult decit si-ar putea inchipui un comandant francez de fregata, care patruleaza in apele Marii Rosii zi si noapte ca sa apere drumul navelor comerciale si al petrolierelor spre canalul Suez. Oamenii astia cer pentru o rascumparare obisnuita doua-trei milioane de dolari, dar se poate ajunge si la cincisprezece milioane pentru o singura prada. Astia, cind baga mina in sacul cu orez, o baga pina la briu!
Humed gaseste intotdeauna exprimari din astea plastice, de parca ar avea-o in fata pe Hani, iar mie imi place sa descifrez in vorbele lui gindirea afarilor si felul in care vad ei lumea. Deci pirateria e un labirint de interese care sint puse la punct pe uscat, cel mai adesea in tari prospere, si duse la capat, apoi, pe mare.
Ce viseaza baietii somalezi de indata ce trec din poala femeilor in vatra barbatilor? Sa devina pirati! Humed isi continua lectia ca un pedagog desavirsit, presarind-o din timp in timp cu intrebari retorice ca sa se asigure ca nu-mi pierde nici o clipa atentia. Minuieste ca nimeni altul arta frazelor subintelese. De data asta, publicul lui sint doar eu, vorbim intre noi, fumam, mincam placintele cu linte si mirodenii servite de Arafa, bem cafea, dar tot nu renunta la stilul lui ex cathedra, de batrin al tribului, in timp ce eu ma gindesc la adolescentii nostri, din Franta, care viseaza sa ajunga staruri de cinema, fotomodele ori bancheri. Daca nu cumva se multumesc doar sa dea foc la masini prin suburbii o data la citiva ani si cam atit… Un somalez care vrea sa devina pirat pe Marea Rosie are nevoie de barca, indeminare de pescar, bani si relatii. Adesea, cei cu experienta in domeniu merg in cautare de tineri si-i recruteaza. L-am vazut si eu pe unul dintre noii recruti, prins recent, in puscaria de aici. Nu i-ai da mai mult de cincisprezece ani si minte de ingheata apele. “Ce cautai in ziua cutare, la ora cutare, in larg, asa si pe dincolo?… “ il intreaba comandantul. “Iesisem pe mare cu un prieten ca sa ma invete sa dau la peste”, zice.
— Totul e sa ai relatii, continua Humed. Pentru o captura de inceput, dar serioasa, trebuie investite citeva sute de mii de dolari numai in armament, munitie, cirlige si scari, schifuri, GPS si statie radio, hrana, echipament de bord, camuflaje, un fond pentru bacsisuri groase in dreapta si-n stinga si altul pentru plata oamenilor care vor pazi nava si pe ostaticii adusi la mal pina cind se primeste rascumpararea. Poate sa dureze saptamini, luni si ani. Pe urma, odata incheiat atacul, intra in joc negociatorii, care anunta sechestrarea echipajului de pe telefonul vasului respectiv si incepe tirguiala pentru o recompensa cit mai mare. Somalezii sint oameni aprigi la minie de felul lor, le sare tandara cit ai zice peste, dar, cind e vorba de lasat la pret, sint in stare sa astepte luni de zile numai ca sa obtina rascumpararea ceruta. Cam un sfert din suma se duce la grupul care a facut captura. Aia de la mal, care au misiunea sa pazeasca vasul respectiv si sa-i pastreze in buna stare echipajul, ingrijit si hranit, isi primesc si ei partea lor. Inca vreo zece la suta se duce la functionari, oameni politici, autoritati portuare, in sfirsit, la insii care dau aprobari sau inchid ochii cind e cazul. Seful intregii operatiuni incaseaza grosul banilor si, de multe ori, cotizeaza la Shabab. Te mai miri ca au bani, nu gluma, masini scumpe, case, femei frumoase, cite trei-patru, le cumpara pe mai nimic, de mici, au relatii in toata lumea? Si stii ceva? Cei mai multi sint mai tineri ca tine, nici n-au implinit patruzeci de ani!
— Deci pentru mine ar fi cam tirziu…
Humed ride la glumele mele oricit de stingace ar fi, din politete si dintr-o mare bunavointa fata de straini. Mai ales daca e vorba de francezi. Pastreaza din tinerete un aer de student avid de invatatura si o privire calda, jucausa. Trecuse de treizeci de ani cind sultanul lor l-a trimis sa faca facultatea la Paris. Humed se numara printre afarii care aveau douazeci de ani pe vremea cind tara asta se mai numea inca Le territoire francais des Afars et des Issas. De indata ce s-au vazut eliberati de administratia coloniala, afarii si triburile Issa s-au dezlantuit in lupte crincene pentru guvernarea teritoriului.
— Asta e tara afarilor, imi spune Humed. Si, franchement, voi, francezii, ati gresit cind i-ati incurajat pe Issa si i-ati adus la putere, ca sa ne stapiniti mai usor.
Are dreptate. Abia dupa zece ani de razboi civil Franta a incercat sa repare lucrurile si sa medieze un acord de pace si o guvernare in care sa se regaseasca si nationalismul acestor razboinici nomazi cu fete aramii, calite de soarele desertului. Imi dau seama ca noi, politic vorbind, nu le-am cistigat pe deplin increderea.
Informatiile pe care mi le da Humed sint deopotriva pretioase si desfatatoare in lungile sieste pe care le petrecem impreuna. E la mine in casa, dar e la el acasa, in lumea lui complicata de o geografie zgircita si de o istorie straveche. Da din cap vesel ca atunci cind o prinde pe Hani cu vreo sotie si trebuie s-o certe, dar e si mindru de ce ii da ei prin cap. Nu m-am gindit niciodata ca, intr-o buna zi, o sa ma instruiesc in cultura, daca o pot numi asa, sofisticata a pirateriei contemporane… Pun pariu ca ambasadorul nu are habar de toate detaliile astea. O sa-i fac un rezumat.
— De fapt, piratii somalezi sint ochiurile unui navod mult mai intins. Daca te uiti atent prin ele, ai sa vezi o intreaga economie care, la ora actuala, bubuie la Londra, la Nairobi, in Dubai, in Yemen, unde functionarii bancilor lucreaza ore suplimentare asteptind depunerile de milioane de dolari rezultati din “investitiile” scutite de impozite ale piratilor somalezi… La un capat, piratii si ai lor, la celalalt, bancile, firmele de asigurari maritime – stii ca la fiecare citeva luni salta pretul asigurarilor? –, negociatorii de rascumparari, industria de echipamente si tehnologie antipirat, serviciile de protectie si paza pe mare oferite de tot felul de firme care se imbogatesc vazind cu ochii.
“Daca stii sa te uiti atent prin ochiurile navodului… vei vedea lungul zbor al sacalilor… “ Cu parul lui alb si ondulat, cu ochii ageri, in dosul carora se ascunde melancolia fara leac a spatiilor intinse pina la linia orizontului, Humed e extraordinar, vorbele lui frantuzesti cu accent afar si inflexiuni arabe sint, in urechile mele, versuri de poet care toarna stiinta vietii in aforisme cu miez adinc, incit o situatie intolerabila, revoltatoare, un jaf calificat, pe care altii l-ar rezuma in citeva vorbe politice seci despre terorismul pe mare, se transforma intr-un mozaic de lumini si de culori noi, pe care ti-l poti atirna pe un perete, sa meditezi la el, tolanit sub lustra cu palete de lemn, uriase aripi de libelula, in dupa-amiezele inabusitoare ale acestui tinut atit de straniu si de dureros. Si, in timp ce mintea imi e inundata si fecundata ca icrele de somon depuse in adincuri de cuvintele acestui rapsod al politicii afare, frazele altuia tisnesc cind si cind la suprafata, cu sarituri scurte, din recifurile mele de neuroni hamesiti. Omul nascut in poezia desertului si cel care a fugit de poezie in desert imi sint la fel de dragi.
Aden e o stinca ingrozitoare, unde nu creste nici un fir de iarba si nici o picatura de apa nu e buna de baut. Bem apa de mare distilata, caldura e ucigatoare. Parc-as fi condamnat.
Cind am aflat ca voi fi trimis aici, m-am uitat intii pe harta, apoi m-am agatat de singurul reper cunoscut: am recitit scrisorile lui Rimbaud, trimise din golful Aden, acum un secol. A trecut pe-aici de nenumarate ori catre Shoa, Harar ori Tadjura. Pe Humed il pretuiesc nespus. Rimbaud ratacitorul sint eu.
[…]
12. Bertrand
Aud ca Legiunea Straina se muta in Emiratele Arabe si nu stiu daca sa-mi para rau sau sa ma bucur. Pe vremea generalului Mengistu, acum un secol, se credea ca, daca francezii ar parasi orasul, tara asta ar mai supravietui doar vreo sase ore, cit i-ar fi fost de ajuns armatei etiopiene sa puna stapinire pe iesirea la Marea Rosie. Stiu de la comandanti ca ordinul de plecare i-a luat prin surprindere. Pentru ei, plecarea Legiunii Straine, care e aici din 1962, iar in Africa de peste o suta de ani, nu e o veste buna. In Emirate infloresc afaceri de tot felul, dar miezul fierbinte al regiunii aici e, pe malurile Marii Rosii. “Americanii debarca si noi plecam! “ imi spunea aseara comandantul Legiunii, cu un fel de autoironie amara. Oricit ar fi de caliti in lupte de comando si instruiti in cele mai periculoase zone de conflict, generalii stiu ca, in fata deciziilor politice, nu pot decit sa se supuna ori sa-si dea demisia.
Ma obisnuisem sa vad prin oras, trecind pe deasupra capetelor tuturor, sepcile albe, coloniale, ale legionarilor. Statura lor falnica, tinuta mindra – nu m-as fi gindit ca pantalonii scurti mulati pe corpurile atletice ar putea sa aiba un asemenea efect –, privirea acvilina, pasul tantos dadeau orasului un aer de barbatie, de disciplina si de vigoare, care o sa-mi lipseasca. Probabil ca plecarea lor o sa cam destabilizeze veniturile acestei tari care, din pricina climei si a reliefului, nu produce mai nimic. Militarii Legiunii se antreneaza ca mari luptatori de interventie speciala, dar sint si mari consumatori de alimente, de peste si fructe de mare, de citrice, de bauturi, de servicii de toate felurile si, nu in ultimul rind, de femei.
Cladirile de piatra, cu etaj, cu terase si ferestre largi, din centrul vechi al orasului adapostesc de ani de zile banci, magazine de haine, bacanii, frizerii, baruri si restaurante ai caror clienti sint in cea mai mare parte militari francezi ori americani. Soldatii Legiunii se numarau printre cei mai fideli consumatori.
Orasul se trezeste cu adevarat dupa apus. In timpul Ramadanului, vocea muezinului insoteste scufundarea treptata a soarelui in mare, anuntind dezlegare de abstinenta de peste zi. In fiecare an, in perioada postului musulman, fac pe jos drumul de la Asociatie ori de la spital pina acasa numai ca sa asist la spectacolul strazii. Ca niste riuri care si-au gasit, in sfirsit, matca, oamenii se scurg fiecare spre locurile lor de devotiune: credinciosii, femei si barbati, catre moschei, soldatii catre barurile de noapte, unde reclamele rosii de la intrare le semnaleaza ca se pot simti in largul lor citeva ore inainte de urmatorul antrenament in desert din zori, negustorii catre piata, diplomatii catre vilele coloniale de pe malul marii.
La putin timp de la sosirea mea, m-am instruit intr-ale postului alimentar musulman gratie bucataresei mele si am hotarit sa urmez o dieta riguroasa. Nu i-am spus ca fac asta din pricina caldurii excesive si fiindca vreau sa ma mentin in forma, dar m-am obisnuit ca dimineata sa beau o cafea si apoi, pina la apusul soarelui, sa nu maninc nimic. Cind aud dinspre moschee invitatia la cina, affuraay, affuraay ummadda Muslimaay affuraay, scot din buzunar citeva curmale si ma opresc la primul chiosc unde se vinde nectar de mango. Acasa stiu ca ma asteapta coltunasi cu legume si scoverzi calde cu miere si scortisoara. Miine m-as face afar, Issa, etiopian, somalez, dac-as sti ca pot sa-mi iau citeva mii de neveste ca sa le salvez de la taiere! Literalmente de la taiere. Doamne, Isuse, sint aici de atita timp si nu pot spune c-am reusit mare lucru! Sfinta Fecioara, tu esti femeie, cea mai minunata dintre femei, si copila fara prihana, ocroteste-le!
De obicei, fac un tur al barurilor, ca sa ma asigur ca fetele isi iau tratamentul si sa le mai duc ceva medicamente. Cazurile de HIV s-au dublat in ultimii ani, dar nenumarate alte infectii ataca trupurile frumoase ale prostituatelor care vin din toate tarile vecine, atrase de numarul mare de militari de la noi. Unele isi lasa copiii rahitici la Asociatie, unde am incropit un fel de gradinita pentru ca femeile sa-si stie copiii in siguranta cit sint la lucru. Cind se innopteaza, barurile se umplu cu soldati si pe cei din Legiune ii recunosti de departe. Inalti, musculosi, bine rasi, bronzati. Fetele ii atrag pe soptite, incercind sa se vinda cit mai bine, moi, pas casse… Sarmanele spera ca vor cistiga destui bani ca sa-si hraneasca copiii si sa mai trimita un sac cu orez si parintilor lor, prin satele de unde vin. Politia face razii dese si le prinde imediat pe cele fara acte. Cine are bani sa-i mituiasca pe politisti scapa. Cine nu…
Cea mai mare problema o am cu femeile mutilate genital si infibulate. Chiar daca unele au nascut unul, doi, uneori patru copii, tot mai singereaza si mor pe capete inainte sa le pot ajuta in vreun fel. Mi-au trebuit citiva ani buni pina sa le cistig increderea si sa le dau curaj sa marturiseasca ce le doare. Odata cu extragerea clitorisului se petrece nu numai o mutatie fiziologica si hormonala, dar parca li s-ar anihila si un organ esential al comunicarii: rar exprima ce se petrece in trupurile si in sufletele lor. Au o anumita resemnare in privire, pe care sefii religiosi ai triburilor si imamii ar cataloga-o probabil drept binecuvintata sfiala si semn al stirpirii instinctelor pacatoase. Pentru cine are insa ceva experienta in domeniu, privirea lor usor absenta e semnul mutilarii timpurii. Ele nu mai pot simti nici o placere de natura sexuala, ca si cum li s-ar fi extirpat centrii placerii direct din creier, iar continua durere le aduce uneori in ochi un fel de detasare fata de propriul martiriu, care ma urmareste si noaptea, in somn. Sint niste antilope gingase si mute aceste femei rastignite pe altarul spaimelor si al salbaticiei masculine! Aici am devenit aproape feminist, desi nu-mi sta in caracter si detest aberatiile si exagerarile la care s-a ajuns in Europa si in America pe aceasta tema.
N-am tinut o socoteala precisa, fiindca ele vin si pleaca, pe unele le vad un timp si apoi le mai intilnesc peste un an, doi, dupa ce au esuat in vreo tentativa de a trece fara acte in Yemen, dar printre ele sint si fete netaiate. Fie ca au fugit de frica taierii si au supravietuit prostituindu-se de mici, fie ca familia materna n-a avut cu ce sa plateasca excizia, au tot aminat-o si, pina la urma, fata a fost condamnata sa rataceasca prin tirguri si orase si sa se ofere pe un blid cu orez oricui ar fi vrut-o pentru o noapte. Nici nu stiu ce e mai bine: sa fie mutilate in speranta ca vor prinde o partida buna de maritis sau sa ramina intregi, dar cu riscul de a fi considerate curve si marginalizate. Si intr-un caz, si in altul, putine scapa nebatute. Pe linga barbatii lor din triburi, militarii nostri sint probabil foarte civilizati cind e vorba de apropierea sexuala, desi n-as baga mina in foc pentru nimeni. In Legiunea Straina intilnesti uneori malaci tatuati pe piept si pe brate cu dragoni si capete de mort si antrenati in conditii atit de dure sa ucida si sa supravietuiasca, incit nu poti sti niciodata la ce brutalitati se dedau cind scapa putin din chingile disciplinei cazone.
Dupa atitia ani de organizat conferinte, lipit afise, asistat femei care mi-au murit in brate, cerut fonduri pretutindeni, trimis petitii, continui sa ma simt un caraghios. Cel putin asa ma vad eu in ochii guvernului acestei tari si ai localnicilor pe care incerc sa-i conving cu toate argumentele medicale, religioase, morale, sociale posibile si imposibile ca aceasta practica arhaica pune in pericol nu numai femeile, ci si viitorul triburilor. Degeaba. Pentru ei, nu sint decit un batrin alb – la virsta mea macar ma respecta, fiindca au traditia asta a respectului fata de batrini – destul de ticnit sa fi parasit Franta ca sa-si rupa pingelele pe drumurile pline de pietroaie ale acestei tari, luptind impotriva unei credinte stravechi si care, oricum, nu-l priveste. Inteleg foarte bine ca, pe linga avantajul de a fi francez si medic, am totusi si mari dezavantaje: sint francez, sint medic si, pe deasupra, mai sint si catolic! Ca francez, am voie sa-mi dau cu parerea despre chestiuni politice, da, asta se accepta. Ca medic, am voie si chiar e indicat sa fac rost de medicamente la orice ora din zi si din noapte si, eventual, sa dau o mina de ajutor la nasterile dificile ale sotiilor de demnitari. Crestin fiind, pozitia mea e mai delicata, dar, avind in vedere relatiile noastre traditionale cu guvernul, nu ranesc sensibilitatile nimanui daca ma duc duminica si in sarbatorile de porunca la biserica. Cind vine vorba insa de misiunea mea principala, aceea de a pune capat mutilarii genitale a fetelor, toate datele identitatii mele se intorc impotriva mea: un medic francez crestin n-are de ce sa-si bage nasul in treburile interne si mai cu seama intime ale unei populatii cu care nu are nici o legatura de singe, sau geografica, sau culturala, sau religioasa si asa mai departe!
Demnitarii afari ma trateaza cu un fel de prefacuta intelegere si-mi promit marea cu sarea! Cit de concrete devin aici, intre mare si lacul Assal, atari expresii! Dar, in realitate, ascund de mine orice informatii despre mutilari. Ministrii Issa ma saluta numai in imprejurari oficiale, cind n-au incotro. Altminteri, ma socotesc aliatul afarilor si, cum nu am vreo functie politica, n-au de ce sa se osteneasca sa-mi fie favorabili. In alte conditii, si unii, si altii n-ar suferi prea tare daca, intr-o buna zi, as fi gasit injunghiat in desert. Acum citeva zile, niste turisti belgieni care se plimbau de capul lor prin locuri retrase din triunghiul afar au fost ucisi si jefuiti. Guvernele tarilor care isi impart teritoriul respectiv arata cu degetul unele spre altele.
Deci, in privinta muncii mele, de ce m-as mai mira? Afarii din guvern, ca si Issa, isi iau un aer solemn, patrunsi de responsabilitatea lor politica atunci cind semneaza acordurile internationale de interzicere a mutilarii genitale a fetelor, dar cu si mai multa abnegatie isi urmeaza pe sest traditiile.
CARTEA
Andre are zece ani si isi petrece vacanta la tatal sau, diplomat francez aflat in misiune in Cornul Africii. Pustiul descopera un univers fabulos: pe de o parte, militarii care se lupta cu piratii somalezi, pe de alta, stravechiul neam al afarilor. Se imprieteneste cu o fetita afara, Hani, care urmeaza sa fie supusa unui ritual interzis, mostenit de la faraonii egipteni. In timp ce copiii reconstituie scene din Razboiul stelelor si traiesc prima iubire, in jurul lor se pregateste o revenire brutala la realitate: revolutia araba se apropie, fetita e dusa intr-o padure unde o asteapta solota, excizia genitala, iar Andre este trimis de urgenta in Franta, la bordul unui avion militar.
AUTOAREA
Tatiana Niculescu Bran a absolvit Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti si Institutul European de Jurnalism de la Bruxelles. Intre 1995 si 2004 a fost redactor la Radio BBC World Service, sectia romana de la Londra. Intre 2004 si 2008 a condus biroul BBC World Service de la Bucuresti. In 2006, a publicat primul roman non-fiction din literatura romana, Spovedanie la Tanacu, urmat, in 2007, de Cartea Judecatorilor. Cele doua romane, in dramatizarea autoarei, au devenit piesa de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York in 2007, in regia lui Andrei Serban. Spovedanie la Tanacu a inspirat de asemenea filmul Dupa dealuri, in regia lui Cristian Mungiu, care va fi prezentat anul acesta la Festivalul de la Cannes.
In 2010, Liternet i-a publicat piesa de teatru Brancusi contra SUA, o abordare inedita a celebrului proces cu acelasi nume intentat de Brancusi statului american in 1926.
La Editura Polirom, Tatiana Niculescu Bran a mai publicat Noptile Patriarhului (2011) si Spovedanie la Tanacu (editie digitala, 2012).