Asa cum reiese din chiar spusele autorului, ultimul roman al lui Filip Florian, Toate bufnitele, este un omagiu adus povestilor, “fara de care am muri de sete, ne-am prapadi”. Doar ca povestile nu se spun singure, cineva trebuie sa le rosteasca sau, cum se spunea odinioara, sa le depene. Avem nevoie, altfel spus, de povestasi (sau naratori), iar in roman, acestia sint in numar de doi, doua voci complementare care vin la un microfon imaginar sa-si istoriseasca pataniile prin care a trecut fiecare, pe cont propriu sau in compania altor oameni – Emil Stratin, un inginer constructor, iesit acum la pensie, si Luci sau Lucian, un baiat de unsprezece ani, pe care Emil il invita in povestea vietii lui, oferindu-i protectie intr-o zi nefericita pentru copil si, odata cu aceasta, un dar nepretuit, pe acela al prieteniei.
Nu ca Luci n-ar avea prieteni, acolo in oraselul de munte unde locuieste alaturi de parintii, de fratele si de ciinele sau, Zuri, chiar nu se poate plinge de singuratate sau plictiseala, dar prietenii sai sint, cum e si firesc, de aceeasi virsta cu el, baietani de-abia iesiti din copilarie, sturlubatici pusi pe sotii si nicidecum ingeri salvatori, tacuti si misteriosi, descinsi dintr-un Bucuresti intesat de povesti pentru a locui cu chirie in casa doamnei Rugea. Cu alte cuvinte, oricit s-ar stradui ei, nu sint, n-au cum sa fie, atit de fascinanti precum este Emil Stratin, barbatul care s-a retras aici ca sa scrie, care bea ceai de cimbrisor neindulcit, fumeaza fix cinci tigari pe zi, caci inima nu-i permite mai mult, si care, mai presus de toate, sta de vorba cu bufnitele! Da, ati auzit bine, strainul acesta vulnerabil, trist si plin de bunatate nu numai ca intelege, dar si vorbeste graiul buhelor, poate chiar seamana cu ele un pic pentru ca, intr-un fel, si el are aripi, chiar daca ale lui sint frinte acum…
Povesti, povesti, povesti…
Asadar, pentru aproape trei sute de pagini, ne vom delecta cu toate aceste povesti, “cu boli si risete de copii, cu razboaie si prietenii, cu crize financiare si meri infloriti, cu alb, cu negru si cu infinite nuante de gri”, cum le defineste autorul, altfel spus, cu tot soiul de povesti, cind triste, cind naive, cu tilc si duioase, povesti cu oameni, dar si povesti cu ciini, ursi si pisici, povesti de tradare si povesti de iubire, povesti de pribegie si povesti de instrainare, de regasire si impreunare, povesti banale si povesti stranii, povesti de demult si povesti din prezent, asternute toate in doua caiete galbene, identice, unul apartinindu-i lui Emil Stratin si celalalt lui Lucian, unul scris marunt de Emil si daruit lui Lucian la implinirea virstei de douazeci si trei de ani, celalalt scris de Lucian care, scriind, transcrie si o parte din povestile lui Emil, amalgamindu-le cu ale lui. Si pe acesta din urma il citim noi, darul proaspatului scriitor pentru cititorii sai.
Viata da omului povesti de povestit, dar nu oricine le poate povesti. Trebuie sa ai har pentru asta, cum la fel trebuie sa ai har (nu doar rabdare si pasiune) pentru a intelege graiul pasarilor. Cind Lucian aude pentru prima data in padure sunetul scos de o bufnita, o replica la chemarea lui Emil, el il descrie asa: “…un soi de chiot cintat, cu frinturi de sfisiere, cu bucatele de duiosie, cu iz de singuratate si semne de bucurie, iar peste sunete si stari, cu o voce care parea din afara hotarelor lumii”.
Un scriitor incredibil
Sper sa nu para exagerat ceea ce spun acum, dar, citind romanul lui Filip Florian, mi-am dat seama ca descrierea se potriveste cel mai bine insesi prozei acestui incredibil scriitor, care reuseste, printr-o singura fraza, sa dea o definitie atit de scurta si in acelasi timp atit de cuprinzatoare vietii, cu toate amestecurile ei infioratoare, debusolante, de rau si de bine, de dureros si de frumos, de ura, iubire si dor. Si in timp ce citeam, amintindu-mi si ca inceputul acestui roman fusese publicat acum doi ani in “Dilemateca” sub titlul Norocul, am realizat cit de norocosi sintem sa-l avem printre noi, sa fie al nostru.
La sapte ani de la romanul sau de debut, Filip Florian se intoarce in oraselul de munte de unde a plecat pentru a scoate la iveala o noua “groapa comuna”, groapa cu povesti, o groapa adinca, tot mai adinca pe masura ce patrundem in profunzimile sale, o groapa cu cotloane si culoare secrete, care devine pestera si din care nu vom mai iesi niciodata. Decit, poate, prefacuti in bufnite.
Filip Florian, Toate bufnitele, colectia Fiction Ltd, Editura Polirom, 2012