In the forests of the night,
What immortal hand or eye
Could frame thy fearful symmetry?
O carte buna “se lamureste” in tine fara sa te gindesti la ea. La inceput am asemuit stilul primelor pagini cu acela al lui Junger in Pe falezele de marmura: aceeasi bataie din aripi a premonitiei, filfiitul aripilor unei pasari funeste care poarta cu ea un destin intunecat… Cu toate ca Luci, baiatul, cel ce-si cinta inocenta, simte trosnetul acelui brad imens ca pe un noroc, eu vad cum din maduva lui va izvori drama, pentru ca moartea lui o anticipeaza pe a lor, a cartii, si a noastra. Asa e normal sa se intimple: bradul cazut, cadavrul vegetal, isi contine memoria.
De fapt, toata constructia minutioasa, atenta, lucrul in filigran, munca de bijutier care iarasi pune in abis o parte din desfasurarea cartii, chiar truda copilului descrisa in primele pagini, acea trezire a identitatii prin confruntarea cu fata vecinilor, toate acestea sint punctul de pornire al acelei morti vegetale. Munca eroului, in slujba erosului incipient, inseamna inceputul maturizarii, declansarea acelui lung proces numit viata si concluzionat, cum altfel?, prin moarte. Magia fetei in pufoaica rosie este invaluita in aceea a primei ninsori, a uneia cum numai in copilarie se intimpla, adica sa ninga trei zile la rind… Un prim noroc, decupaj de Turgheniev, e o oglinda de care materia romanului se indeparteaza, urmarindu-si propria silueta micsorindu-se treptat, asemenea mamei ce dispare in troiene. Mama este memoria, mama este pierderea copilariei: “…s-a indepartat incet, fulgii ii napadeau paltonul, se tot uita in spate si incerca sa desluseasca daca muncesc, era mica, tare mica, mergea leganat, ca un pinguin pe banchiza intinsa, apoi nu s-a mai zarit”.
Doua rinduri ca sa te strecori sub pielea unui personaj
O lectura atenta a primelor pagini descifreaza constructia intregului roman: pune in pagina datele necesare unei uitari complete ale acelorasi instrumente. Pentru ca, odata intrat in lumea acelui orasel de munte in care se intilnesc destinele celor doi eroi, odata prins in pinza de paianjen a acestui scriitor de o finete si o maiestrie exceptionale (da, maiestrie, stiu ca uriti termenul, insa citeodata nu poate fi inlocuit cu ersatz teoretic), lectura se infasoara in jurul tau, se stringe, te sufoca fara a accepta impotrivire, pina dai semnele unei adictii fara intoarcere: empatizezi atit de puternic, alternativ, cu fiecare personaj, incit te irita trecerea in planul celuilalt. Cam vreo doua rinduri, dupa care te strecori sub pielea lui.
Realizezi ca povestea tinarului Luci e o rememorare intreprinsa la mult timp dupa “timpul actiunii”, poate abia in momentul aparitiei acelor straini a caror carare de munte e blocata. Memoria descifreaza faptul ca, poate, ei cintau Hey Jude… Abia apoi, avind in minte cheia, intelegi ca memoria celui care scrie interpreteaza, nu doar povesteste. Intilnirea cu Emil, a pustiului batut de o bestie, e ingredientul care sta la baza multor romane mari, tocmai pentru ca nu exista prea multe “noduri” de magie care sa-l intreaca in forta pe acela al intilnirii tatalui simbolic. De multe ori, o figura mai puternica decit cea a tatalui real (in cazul eroului nostru nici nu e prea greu, pentru ca vine sa suplineasca un grobian alcoolic, prezent prin sforait, violenta si un eventual unic fel de mincare gatit din an in Paste), ea atrage tocmai pentru ca nu implica reciprocitate de tip “consumerist”. In mod evident, Maestrul ofera din plin, pe cind tinarul este dator cel mult cu fidelitatea.
Doi copii: unul tinar, unul batrin
Intrarea in scena a eroului Emil vine sa declanseze bifurcarea naratologica, o data prin aparitia caietului sau galben, care introduce propria rememorare, si, odata cu ea, o copilarie infinit mai complicata si mai putin zburdalnica decit cea a tinarului sau prieten: “Mi-am inchipuit ca mugetele venite dinspre Bucuresti, inca vii si fioroase dupa atitia kilometri, ieseau din gitlejurile balaurilor negri, dar tanti Marieta, sora bunicii, m-a lamurit ca sint sirenele armatei care anunta sfirsitul raidului aerian. Ce-i drept, n-am vazut nici un avion pe cer si nici flama vreunei explozii. Curind, vacarmul s-a stins si au razbit pina la noi clopotele manastirii de linga lac. Probabil batusera intruna, neputincios, de cind vazduhul se umpluse cu bombe”.
De altfel, intre cele doua anamneze exista mai multe diferente: in primul rind, memoria Maestrului este declansata de tragedia bombardamentelor americane din aprilie ‘44, cind copilul trebuie sa fi avut in jur de patru ani. Nasterea lui intru memorie e si ea simbolizata de gestatia sufocanta in lada unde copilul este ascuns de rude. Nasterea lui Luci are loc mult mai tirziu, intr-o iarna a lui ‘99, cred, si are loc sub un dublu impuls: erotic si… erotic (gasirea Maestrului, de la Platon incoace…). De altfel, cintecele experientei sint astfel inca de la inceput: desi priveste lumea cu aceeasi curiozitate ca si tinarul Luci, Emil este un copil batrin. Se naste sub vremuri si deschide ochii sub bombe.
O coordonata esentiala: istoria
Paideea copilului din oraselul de munte are loc sub auspiciile si cu indrumarea acestui matur ciudat, cu ale sale tabieturi si o asprime care insa nu reuseste sa acopere niciodata un dezinteres plin de afectiune. Iar asta, asa cum am mai spus-o, face parte din pactul erotic Maestru-Discipol. In acelasi timp, maturizarea isi urmeaza propriile legi, universale: sfidarea pericolului, erosul “normal”, Aventura. Pina la un punct, adica acela in care personajul nu mai reuseste sa se inscrie in acel universal adolescentin, adica atunci cind nu se simte atit de atras, ca un fluture de noapte, de flacara acelui eros, si prefera in continuare aventura misterioasa a virfului de munte unde bufnitele pot fi chemate, acolo unde ele raspund chemarii. Mi-am amintit de extraordinarul roman al maturizarii scris de David Grossman, Cartea de gramatica interioara, unde adolescentul ce refuza maturizarea hidoasa se refugiaza in spatiul magic al unui frigider abandonat la groapa de gunoi.
In mod evident, desi simplific foarte mult, Filip Florian a vrut si a reusit sa construiasca doua personaje excentrice (etimologic vorbind), doua exceptii dintre care una o normeaza pe cealalta, insa cu o atingere fina, formatoare prin exemplu, nu printr-o intruziune psihologica. Si, in fond, Emil educa, pe linga orice altceva, prin literatura si, prin asta, creeaza un scriitor. Daca ar fi sa rezumam romanul, am putea spune, fara emotii: Luci devine scriitor.
In acelasi timp, o alta coordonata esentiala pe care se asaza tinarul este aceea a istoriei. El deprinde simtul istoriei prin intermediul experientelor rememorate de Emil si ceea ce-l deosebeste de cei de virsta sa este tocmai receptivitatea pe care o are in fata acestei experiente povestite. Adica are sensibilitate, are, cum se zice, ureche. Esential pentru un scriitor.
O alta latura a educatiei lui Luci este cea a tragediei personale: Emil este un om al carui destin sta si sub semnul esecului, nu doar al istoriei. Asista la ruinarea averii familiei sub comunisti, la intemnitarea bunicului (bijutier, nota bene!) si a tatalui, apoi are parte de o casnicie nefericita incheiata, ca la Marin Preda, in nota ironica (o ironie a destinului), nu reuseste sa creeze o relatie cu propriul copil… Putem banui un ulterior destin asemanator si pentru viitorul scriitor.
O trezire la literatura, la duhul ei bun
As vrea sa inchei prin a cita o alta punere in abis, realizata prin intermediul bunicului bijutier, ajuns sa creeze la negru bijuterii pentru nomenclatura comunista. Aici vad o simbolizare a artei literare, supusa de vremuri unor destinatii mai putin nobile, cum ar fi vinzarea, de exemplu. Bunicul acesta, unul dintre cele mai pitoresti personaje secundare (i-as da Oscarul pentru rol…), face turul inchisorilor comuniste, tinut in viata, mai intii, de vinarea detaliilor legate de fiul sau, intemnitat aiurea, apoi, datorita unui alt personaj fascinant, cunoscut la Gherla. Acest N., misterios Maestru al bunicului, il invata… literatura. Astfel, batrinul care in libertate considera poezia a fi “siropel pentru cucoane” devine, initial, o masina de memorat, apoi un om cu o misiune: “Si a asternut unul dupa altul, intr-o miniatura a miniaturii, in mai putin de o suta de zile, cele nouasprezece sonete pe care N. le compusese in inchisoare si pe care, de buna seama, le stia pe de rost. Micul papirus de musama, odata infasurat, aducea cu un filtru de tigara ori cu un metru de croitorie mai subtire si mai colorat”.
Este, cred, aceeasi relatie care formeaza cadrul mare al romanului, telescopata invers insa, in departarea memoriei. Avem aceeasi trezire la literatura, la duhul ei bun, acela care poate indulci orice otrava si poate da aripi celor prea slabi pentru a supravietui aici, jos, printre jivine.
Filip Florian, Toate bufnitele, colectia Fiction Ltd, Editura Polirom, 2012