Astfel, anul trecut, m-am lasat coplesita, iremediabil, de Marta Petreu cu Acasa, pe cimpia Armaghedonului – roman taranesc si metafizic, romanul unui personaj magnetic si strivitor; si m-am lasat vrajita de Catalin Pavel cu Aproape a saptea parte din lume, titlu magic, pe masura cartii, roman al preumblarii prin lume si mai ales al vietii risipite in frinturile ascutite din mesaje si e-mailuri, singurele care ne mai contin cu adevarat cind distanta ne pulverizeaza. Votul si gustul citorva cititori impatimiti, imprastiati prin Europa, au adus-o pina la urma pe Marta Petreu – prozatoarea –, in Franta, care a participat la Festivalul de la Chambéry in 2012, cu sprijin ICR. De altfel, acest prim roman al sau, tradus in franceza de Florica Courriol, va fi publicat in 2013 la Editura L’Age d’Homme.
Un performance literar
Anul acesta mi-a fost dat sa locuiesc o saptamina fastuoasa, misterioasa si nelinistitoare in Hotelul Universal al Simonei Sora.
Primul roman al Simonei Sora, de o arhitectura baroca exceptional strunita, ne face partasi la fierberea diurna si nocturna a unui camin studentesc din Bucuresti, asa cum o restituie privirea ciudata si amintirile de familie ale uneia dintre chiriase, tulburatoarea Maia.
Nu-mi propun deloc sa rezum ramificatele istorii din Hotel Universal (Polirom, 2012) – o simt ca pe o neputinta care imi legitimeaza de altfel crezul de cititor devotat de literatura: daca o carte te lasa sa-i faci rezumatul, e o carte fara rost; daca rezumatul e stralucitor, autorul n-avea decit sa-l scrie, cartea lui nu mai e decit o carapace inutila.
Hotel Universal al Simonei Sora, cu fisiile sale narative, impune o experienta inedita (de estetica) a receptarii, de calitatea unui performance din domeniul artei. La citire, romanul Simonei Sora e un performance literar. Sentimentul straniu ca avansezi tiptil – si trebuie sa o faci – pe o spirala a povestilor, povestite inegal, partial, de la nivele diferite, ca sa infasori – sau sa desfasezi – un miez, constant invizibil si constant consistent. Romanul e asemenea unei mumii, straturi peste straturi de fase ii sustin forma si, daca ai dezbraca-o, mumia ar fi goala si luminoasa, trup inexistent si suflet scinteietor. Numai ca spirala e infinita, miezul intact.
Personaje consistente si nelinistite
Personajele Simonei Sora au o neliniste constitutiva, cea de gasit in orice roman bun, care, indiferent cu ce detalii opereaza, stie sa te faca sa simti ca oamenii sint oameni – personaje literare – pentru ca sint vesnic in cautare de destin. Bucatarului Vasile Capsa, plecat aiurea din propriul destin ca sa se faca negustor, i-a intrat frigul in oase intr-atit de adinc, incit – nu mai stiu daca ti-o spune cineva in roman sau el lasa de inteles cind ii scrie Radei, cea care are stiinta sa „vindece de glont, dar mai ales de intristare“ – oasele i-au devenit translucide…
Cartea Simonei Sora are calitatea de a se lasa recitita de oriunde, te lasi dus de melosul cu iz matein, cu ai sai crai de curte veche si cu al ei must arhaizant, evocator de lumi. Simona Sora resemantizeaza narativ cuvinte vechi, limba romana regasindu-si sub pana sa geniul de creuzet lingvistic intre Orient si Occident, filon ce parea secatuit sau doar pe nedrept neexplorat, din lipsa acelei puteri de inventie care inseamna deopotriva creatie de lumi dinspre limba si creatie de limba dinspre lumi.
Un roman tulbure si tulburator
Am un singur regret de cititor naucit de frumusetea lumilor si a limbajului create de Simona Sora in Hotel Universal. Mi-as fi dorit sa nu stiu niciodata ca Maia povesteste totul haotic si compulsiv in cursul unor neconventionale sedinte de psihoterapie. Aceasta conventie romanesca mi se pare ca diminueaza vraja miezului narativ, intens, larvatic, pastos, incomplet, strabatut la rastimpuri de niste nervuri de informatie luminiscenta, catre unde, catre cine si de ce…
Chiar si asa, puterea de inventie transpare fara efort din acest roman tulbure si tulburator si o impune pe Simona Sora drept o voce cu mult deasupra unei pleiade de noi prozatori romani care exceleaza in a povesti viata minuscula, cotidianul, amintirile, gesturile, cele dinauntru, cele din afara. Ma gindesc aici la „cronicari“ de exceptional talent precum un cristian – Mortii ma-tii, Mihai Mateiu – Oameni sau Florin Irimia – Defekt. Ma gindesc la A.R. Deleanu cu personajele sale dostoievskiene din Imblinzitorul apelor, a carui proza promite mult daca va reusi delestarea de patos.
Fara a ierarhiza, ci doar a invecina – exista o literatura care transfigureaza si exista o literatura care inventariaza. Ambele sint, evident, menite sa produca emotii estetice si sa ne spuna ceva despre noi si despre lume. Dar puterea de inventie este matricea literaturii care transfigureaza. Simona Sora face parte din aceasta categorie, cu asupra de masura.