Acum insa, lucrurile stau altfel. Totusi, vrea sa mai faca o incercare. In ziua fatidica, el ii propune Doamnei cu Coasa – punctuala ca intotdeauna – un pariu, si anume ca, daca reuseste s-o faca sa rida, are sa-l crute pina la urmatorul Craciun, si tot asa pina va da gres. Generoasa, dar si intrigata, Moartea accepta. Astfel, Chaplin imbraca straiele lui Charlot si redevine Vagabondul, pe jumatate nobil, pe jumatate caraghios, pentru a-si juca rolul care l-a consacrat, in fata celui mai exigent spectator (si critic), in speranta ca va reusi sa-i smulga Batrinei un zimbet.
Pariul suprem: sa faci Moartea sa rida
Si, culmea, chiar reuseste, insa atunci cind o face, nu umorul intentionat, ci batrinetea si ridicolul care il insotesc ca un ciine fidel sint cele ce i se par Mortii demne de tot hazul. Da, ca orice muritor, marele comic a ajuns la virsta umorului involuntar, dar asta poate conteaza mai putin atita vreme cit este lasat in viata. Pina la urma, omuletul cu melonul facuse din umilinta punctul sau forte. Mai mult ca niciodata, Chaplin se joaca acum pe el insusi.
Dincolo de dialogurile dintre muritor si Moarte, concepute in stilul unor scenarii de scurtmetraj, cea mai mare parte a romanului lui Stassi este data de lunga scrisoare pe care batrinul tata i-o scrie fiului sau, Christopher, in chiar ziua dinaintea mortii. Ca, in realitate, Chaplin n-ar mai fi fost in stare de o asemenea scrisoare are mai putina insemnatate, interesant e ce alege scriitorul sa introduca in cuprinsul ei. Vorbim, daca vreti, de o mini-biografie, in care Chaplin o ia de la zero, si inca de la primele rinduri informatia oficiala este contrazisa de cuvintele pe care le asterne pe foaia de hirtie: nu s-a nascut la Londra, ci intr-o padure neagra, linga Smethwick, in mijlocul Angliei si al unei caravane cu artisti de strada. Il vedem apoi dansind la teatrul London Hippodrome, unde angajatii – saltimbanci, clovni, jongleri, mimi – deja vorbesc despre inventia secolului, cinematograful, care, se tem ei, ii va trimite pe toti acasa. Nu peste mult timp, tinarul cu fata oachesa va trece la Fan Factor, compania celebrului Fred Karno, cu care va merge in prima sa calatorie peste Ocean. Nu inainte de a se imprieteni cu Stan Laurel (pe atunci la fel de anonim ca si el), nu inainte de a se indragosti de dansatoarea Hetty Kelly, pe care, solemn, o va cere in casatorie la virsta de nouasprezece ani. Nu va fi luat in serios.
Vagabondul cu melon si baston in tara tuturor posibilitatilor
Relatia sa cu America e ambivalenta de la inceput. Refuza sa o priveasca atunci cind ajunge in golful New Yorkului, si este debarcat in burta unui pian, ceea ce-l face, spune el, sa asocieze culoarea Americii cu negrul. In New York, observa pentru prima data viata „asa cum era, fara jumatati de masura, in splendoarea si infernul ei“. Dupa un debut lamentabil in fata unui public ostil, Chaplin hotaraste sa plece in California. Din acest moment, devine Charlot, vagabondul cu melon si baston de bambus, un hoinar orfan, pierdut in miezul unei umanitati „stranii, ingrozite si mizerabile“, dar in egala masura fascinat de nebunia ei. Este perioada in care este dispus sa faca tot felul de munci si sa invete tot felul de meserii: jocheu, culegator de lalele, vinzator de bomboane, boxer si antrenor de box, imbalsamator si tipograf. Nu ramine nicaieri prea mult, este permanent in miscare. Ajuns in cele din urma la Los Angeles, se angajeaza ca scriitor de inserturi pentru un studio cinematografic local. Curind insa, se trezeste ca va trebui sa faca mai mult pentru scurtmetrajul la care lucra, si anume sa-l regizeze chiar el. Este vorba despre primul sau film, Balada casei cu susul in jos, o adaptare dupa David Copperfield, al lui Charles Dickens.
Nu doar o biografie romantata, ci si un omagiu adus cinemaului
Asa cum se stie, cinematograful e la inceput. Nu exista tehnici, nu exista reguli, practic poti face orice, experimenta cu orice, cu conditia ca la final publicul sa te placa. Chaplin nu are experienta, dar are intuitie. Si multa imaginatie. Filmul este facut in conditii vitrege, insa in ziua premierei sala il gaseste irezistibil. Urmeaza alte scurtmetraje si o recunoastere din ce in ce mai larga a talentului sau. Domnul Chaplin isi gasise menirea in viata. Am putea sa ne oprim aici si sa spunem restul e istorie. Insa scopul lui Stassi nu e de-a scrie doar o alta biografie a omului si a starului. Asa cum am vazut de la inceput, scrisoarea pe care Chaplin o lasa fiului sau isi propune sa dezvaluie mai multe secrete, iar ultimul e si cel mai mare. E vorba de cine a inventat cinemaul si nu va ginditi la Fratii Lumière, la Edison sau la Dickson. Inainte de ei, inainte de oricine, a existat un barbat de culoare, indragostit, care nu a putut suporta ideea de a nu-si mai vedea niciodata iubita. Si atunci, ca sa nu plinga incontinuu, a inventat un antidot la lacrimi, un leac impotriva durerii, impotriva uitarii. Ca si Hugo, filmul lui Martin Scorsese, Ultimul dans al lui Charlot nu este un roman numai despre Chaplin si a sa „inspaimintatoare neimpacare cu lumea“, ci si un omagiu adus cinemaului, vazut nu neaparat ca o arta, ci drept o incercare in egala masura patetica si sublima a omului de a opri timpul in loc. De a da memoriei o sansa. De a lasa ceva in urma lui. De a stabili acel echilibru firav intre uitare si amintire, intre viata si moarte.
Fabio Stassi, Ultimul dans al lui Charlot, traducere din limba italiana si note de Cerasela Barbone, colectia „Biblioteca Polirom. Seria Actual“, Editura Polirom, 2012