– Fragment –
Rasism si budinca de orez
Londra, decembrie 1977
Din ziua cind se nascuse – cea de-a saptea fiica a unei femei care tinjea dupa un fiu –, Pembe ajunsese sa vada lumea ca pe un focar de favoritisme si inegalitati, dintre care pe unele le accepta ca fiind imposibil de schimbat – felul de-a fi al oamenilor. Dar nu fusese niciodata pusa in fata unei ostilitati fatise pentru ceea ce era. Pina in ziua aceea de decembrie din 1977 – ziua in care l-a cunoscut.
Mai era doar o clienta la Crystal Scissors – bibliotecara pensionata care parea sa nu se grabeasca nicaieri – si Pembe i-a cerut patroanei, Rita, o pauza ca sa faca niste cumparaturi. Yunus tinjea de multa vreme dupa desertul lui preferat – budinca de orez cu flori de portocal – si voia sa-i faca o surpriza in seara aia.
— Rita, e vreo problema daca plec o ora?
Rita nu era numai patroana ei, ci si o prietena draga. O femeie de culoare inalta, cu sini uriasi, dinti ciobiti, cea mai voluminoasa coafura afro din oras si un zimbet vesel precum cerul varatic, Rita vorbea intruna despre locul de unde venise. Jamaica. Lui Pembe, numele ii suna ciudat si crocant, ca niste nuci caju prajite.
— Du-te, scumpo, a spus Rita. Ma ocup eu de bibliotecara. Pariez ca vrea sa-mi povesteasca totul despre vacanta ei in Italia.
Pembe a parasit salonul cu inima usoara si grea in acelasi timp. Usoara, fiindca avea o ora intreaga numai pentru ea. Grea, fiindca lucrurile nu mergeau prea bine in ultima vreme. Esma umbla tot timpul imbufnata, cu o carte in mina, trecind printr-o alta faza. Cu Iskender lucrurile stateau si mai rau. Venea acasa seara tirziu si se temea sa nu se fi imprietenit cu niste oameni nepotriviti; iar sotul ei… ei bine, nu voia sa stie in ce anume se bagase de data asta, disparind saptamini in sir si aducind cu el acasa mirosul altei femei.
Adem era un barbat trist. Vorbea adesea despre copilaria lui, pomenind iar si iar aceleasi ginduri cazute in uitare, incapabil sa se elibereze de ele. Era ca unul dintre snackurile alea despre care stii ca nu sint bune, insa pe care nu te poti opri sa le rontai nici macar atunci cind te simti plin. Distrat, aproape fara sa-si dea seama, incepea sa vorbeasca despre trecut. Cit despre Pembe, sperind ca timpul sau rugaciunile ei vor rezolva lucrurile, mergea inainte fara un murmur de protest, asigurindu-se ca era mai bine asa – ori macar se va dovedi cindva ca era mai bine. Pentru ea, viitorul era un tarim al fagaduintei. Nu fusese inca acolo, dar spera sa fie frumos si luminos. Era un loc cu posibilitati nesfirsite, un mozaic cu placute schimbatoare, cind intr-o ordine fara cusur, cind intr-o usoara neorinduiala, pentru ca se recrea necontenit.
Pentru el, trecutul era un altar. Sigur, solid, neschimbat si, mai presus de toate, trainic. Ii permitea sa vada inceputul tuturor lucrurilor; ii dadea un sentiment de echilibru, coerenta si continuitate. Il vizita cu devotament si in repetate rinduri, mai putin de nevoie cit dintr-un simt al datoriei – de parca s-ar fi supus unei forte superioare. Pe cind Adem era plin de veneratie fata de trecut, Pembe era plina de credinta in viitor.
Spre deosebire de vremea blinda si insorita de dimineata, la inceputul dupa-amiezii se facuse rece si batea vintul. Pembe purta haina gri, incheiata cu nasturi, care o facea sa arate mai in virsta si totodata ca o fata in vreme de razboi care trebuie sa chibzuiasca cu grija orice penny amarit, ceea ce si facea de fapt. Si-a facut repede cumparaturile la Tesco, luind ingredientele de care avea nevoie. Chiar cind trecea pe linga brutaria de dupa colt, a zarit in vitrina niste ecleruri cu ciocolata. Nu dintre cele mari, groase si umplute cu crema, ci unele mici si glazurate, exact cum ii placeau ei.
Desi rareori ceda tentatiei, s-a dus intins la ecleruri si a intrat in magazin, unde clopoteii de pe usa au scos un clinchet vesel. Inauntru, brutareasa – o femeie corpolenta, cu picioarele pline de vene varicoase si sprincene atit de subtiri, ca aproape nu le vedeai – discuta aprins cu o cunostinta. Intre timp, ajutorul ei ii servea pe clienti. Un barbat slab, care n-avea mai mult de douazeci de ani, cu ochi albastri ca doua margele, obraji rumeni ce tradau o piele extrem de sensibila si par tuns atit de scurt, ca era greu sa-i ghicesti culoarea. Fruntea ii era plina de pete si avea mai multe tatuaje pe brate si pe incheieturile degetelor, printre care si o svastica mare.
Pentru ca in fata ei mai era o clienta – o doamna batrina, bine imbracata –, Pembe a trebuit sa astepte. Un minut mai tirziu, clopoteii au zdranganit iar si in magazin a intrat un barbat intre doua virste, insa abia daca i-a aruncat o privire.
Batrina era cam mofturoasa si se razgindea la fiecare citeva secunde. Voia chifle simple, trei, hmm, poate patru, ce-ar fi sa cumpere si niste fursecuri cu stafide negre, nu, daca se gindea mai bine, ar vrea chiflele cu fructe, va rog. Tartele cu capsuni pareau si ele demne de luat in seama, insa erau oare proaspete, dar pateurile crocante, se intreba, fiindca, daca da, s-ar putea sa vrea sa ia tartele in locul chiflelor, care erau putin cam prea obisnuite. Si tot asa.
De fiecare data cind se razgindea, ajutorul punea produsul inapoi pe tava unde trebuia sa stea si lua urmatoarea prajitura ceruta, i-o arata si astepta sa-i dea aprobarea. Cind s-a hotarit in sfirsit, oprindu-se la vreo sase chifle glazurate, au inceput sa discute cum sa le impacheteze – era mai bine sa le puna intr-o punga de hirtie, care era subtire si usoara, dar se putea rupe pe drum, sau sa le puna intr-o cutie, care era mai sigura, fireste, dar mai greu de carat. Ridicind ochii de dupa vitrina de sticla, ajutorul i-a masurat cu privirea pe ceilalti cumparatori, zabovind asupra lui Pembe. Ea n-a remarcat ura din ochii lui, insa barbatul din spatele ei a bagat-o de seama.
In cele din urma, batrina doamna a plecat, miscindu-se atit de incet, incit clopoteii n-au scos nici macar un clinchet cind a deschis usa. Acum, ca ii venise rindul, Pembe a dat din cap catre ajutor, insa acesta a ignorat-o si s-a dus sa aranjeze produsele. Apoi s-a apucat sa aseze tavile de metal, scotind cutiile si punindu-le la loc.
— Scuzati-ma, a zis Pembe aratind catre eclerurile cu ciocolata. Puteti sa mi le dati pe acestea… doua, va rog?
— Asteptati la rind, a mormait ajutorul, frecind un cleste.
Uluita mai mult de tonul decit de cuvintele lui, Pembe a sovait o clipa. Atunci a intervenit celalalt cumparator.
— E rindul doamnei.
A functionat. Lasind clestele jos, ajutorul s-a apropiat de ei, cu ochii tinta la Pembe.
— Deci, dumneavoastra ce doriti?
Pembe nu mai avusese niciodata de-a face cu un rasist si ideea ca un om l-ar putea uri pe altul din cauza culorii pielii, religiei sau clasei sociale ii era la fel de straina ca ninsoarea in august. Nu ca nu i s-ar fi intimplat ca oameni total necunoscuti sa se poarte urit cu ea sau s-o injoseasca, dar momentele acelea erau mai degraba pricinuite toate de izbucniri trecatoare, sau cel putin asa parusera, decit de idei preconcepute asupra carora nu avea nici un control. Isi dadea seama cit de diferiti erau cei din familia Toprak de vecinii lor englezi, insa turcii si kurzii erau si ei diferiti unii de altii, iar unii dintre kurzi erau cu totul diferiti de alti kurzi. Chiar si in satucul ei de linga Eufrat, fiecare familie avea alta poveste si in sinul fiecareia nu existau niciodata doi copii la fel. Daca Allah ar fi vrut sa creeze oamenii aidoma, ar fi facut-o cu siguranta. Pembe nu stia de ce adusese atita diversitate in creatie, totusi avea incredere in intentiile sale. Sa accepte oamenii asa cum se nascusera insemna pentru ea sa respecte planul divin.
Adevarul e ca se arata destul de toleranta cind venea vorba de diferente innascute. Cu variatiile aduse mai tirziu nu se putea obisnui. Un punkist cu parul tepos ca un arici, un tinar cu piercinguri in sprincene, un cintaret tatuat din cap pina-n picioare sau pasiunea Esmei de-a purta pantaloni si bretele – acestea erau lucrurile care i se pareau greu de inghitit. Logica ei liniara o punea uneori in incurcatura. Cind intilnea un homosexual, de pilda, voia sa inteleaga daca se nascuse asa sau ajunsese asa cu timpul. Daca era lucrarea Domnului, atunci i se parea in regula; daca era lucratura acelui om, nu putea fi de acord cu ea. Dar fiindca, la urma urmei, totul era lucrarea Domnului si numai a lui, nu putea sa nutreasca prea multa vreme sentimente de dispret fata de cineva. Asa ca, atunci cind ajutorul a intrebat-o ce dorea, Pembe a auzit doar intrebarea, nu si tonul dispretuitor pe care il ascundea. S-a grabit sa-i raspunda ascultatoare:
— Vreau asta si asta, va rog.
Ajutorul se uita in spatiul de dincolo si de deasupra capului ei, de parca ar fi fost invizibila pentru el.
— Nu au nume? a intrebat-o.
Crezind ca barbatul nu intelesese, Pembe s-a apropiat piezis de tavile cu produse de patiserie si a aratat din nou spre ecleruri, fara sa-si dea seama ca tivul hainei ii atingea rulourile cu scortisoara.
— Hei, nu atingeti produsele alea, a tipat ajutorul, dupa care a luat unul dintre rulouri si l-a cercetat. Nah, de-acum nu mai pot sa le vind.
— Cum?
— Vedeti scamele astea? a mormait el. Sint de la haina dumneavoastra. Trebuie sa cumparati toata tava acum.
— Scamele? A repetat Pembe tuguindu-si buzele de parca cuvintul necunoscut ii lasase un gust acru in gura. Nu, nu, nu vreau toata tava.
In zapaceala ei, a ridicat miinile si una dintre pungile de cumparaturi a darimat un cos cu fursecuri crocante, imprastiindu-le pe jos.
Ajutorul a clatinat din cap.
— Aoleu, sinteti o catastrofa umblatoare.
Agitatia atrasese deja atentia patroanei, care s-a apropiat tirsiindu-si picioarele sa vada ce se intimpla.
— Femeia asta a distrus rulourile si a rasturnat fursecurile. I-am spus ca trebuie sa le cumpere, dar nu vrea sa priceapa.
Lui Pembe i-au luat foc obrajii sub privirea scrutatoare a patroanei.
— Nici nu cred ca stie engleza, a adaugat ajutorul.
— Ba stiu, a protestat Pembe.
— Atunci ati inteles cu siguranta ce vi s-a spus, i s-a adresat patroana, vorbind foarte rar si inutil de tare, de parca Pembe ar fi fost surda.
— Dar spune sa cumpar toata tava. Nu am prea multi bani. Incrucisindu-si bratele pe piept, ajutorul a remarcat:
— Atunci va trebui sa chemam politia.
— Politia, de ce?
Pembe incepea sa intre in panica.
— Hmm, a tusit teatral cumparatorul din spatele ei si toti ochii s-au intors spre el, spectatorul tacut. Am urmarit criza eclerurilor, a inceput el, si ma simt obligat sa spun citeva cuvinte. Daca amestecam legea, o sa fiu singurul martor.
— Si? a zis ajutorul.
— Si o sa le spun tuturor cealalta versiune a povestii.
— Care cealalta versiune?
— Ca v-ati purtat urit cu doamna si nu ati servit-o cum trebuie. Ati fost incet, nepoliticos, necooperant, dificil, chiar agresiv.
— Ei-ei, domnilor, a spus patroana, cu un zimbet impaciuitor pe buze, dindu-si seama ca situatia scapa de sub control. Sa nu facem din tintar armasar. Nu s-a intimplat nimic grav. Nu-i nevoie sa chemam politia.
Incet, de parca s-ar fi miscat prin apa, Pembe s-a intors spre celalalt cumparator, vazindu-l – vazindu-l cu adevarat – pentru prima oara. Purta o jacheta din catifea reiata sepia, cu petice de piele la coate, peste un pulover bej pe git. Avea fata prelunga, nasul mare si par castaniu-deschis, cu o tenta aurie la lumina si cam rar pe parti. Ochii ii erau blinzi, desi putin cam obositi, si aveau culoarea vremii de furtuna, cenusii si atenti in spatele unei perechi de ochelari care il facea sa arate ca un profesor universitar – sau cel putin asa i se parea ei.
Ajutorul il cerceta si el, insa cu dusmanie. A suierat printre dinti:
— Pai, cum pot sa va ajut atunci?
— Mai intii pe doamna, a spus cumparatorul. Nu ati ajutat-o inca.
Au iesit impreuna din brutarie – doi straini uniti de intimplare. Parea firesc sa faca macar citiva pasi impreuna, retraind experienta, reinnoindu-si camaraderia. El a insistat sa-i duca plasele si asta a parut ceva la fel de firesc, desi nu i-ar fi permis niciodata daca s-ar fi aflat in cartierul ei.
Au mers pina cind au ajuns la locul de joaca din apropiere, care era pustiu, probabil din cauza vremii urite. Vintul batea deja atit de tare, incit ici si colo frunzele cadeau rotindu-se, de parca ar fi fost prinse intr-un virtej. Totusi, pentru prima oara de cind venise in Anglia, lui Pembe i-a trecut prin minte ca vremea avea ceva incintator – dincolo de vint, ploaie si nori, se intrezarea un soi de seninatate cu care se obisnuise si pe care ajunsese s-o iubeasca fara sa-si dea seama. A devenit ginditoare.
El o urmarea cu coada ochiului, observind ca nu era deloc machiata si parul ei, care scapase de sub batic, avea culoarea toamnei – castaniu lucios cu suvite de un roscat atit de discret, incit poate nici macar ea nu stia de existenta lor. Buzele ei pline si gropita din obraz i s-au parut foarte atragatoare, dar si-a tinut gindurile pentru sine. Loteria naturii era atit de stranie. Femeia asta, daca s-ar imbraca si s-ar purta altfel, ar intoarce multe capete pe strada. Totusi poate era mai bine ca frumusetea ii era pe jumatate ascunsa.
— Baiatul era nebun, a zis Pembe, gindindu-se inca la ce se petrecuse in patiserie.
— Nu era nebun, a protestat barbatul. Doar rasist.
Ea a tacut, uluita. Rasistii erau oameni carora nu le placeau negrii – cei care erau impotriva Ritei.
— Nu sint negresa, a spus.
El a ris de gluma ei. Apoi, cind si-a dat seama ca nu glumea, a privit-o uimit.
— Nu trebuie sa fii negru ca sa se ia un rasist de tine. Sint multe feluri de rasism, desi toate se reduc la acelasi lucru, daca ma intrebi pe mine.
L-a ascultat, straduindu-se sa-i inteleaga accentul, care era destul de diferit de tot ce auzise de cind venise acolo.
— Sint albi care ii urasc pe negri, a continuat el incercind s-o ajute. Apoi sint albi care ii urasc pe ciocolatii. Ca sa complice si mai mult lucrurile, unii negri ii urasc pe ciocolatii si unii ciocolatii ii urasc pe negri, ca sa nu mai pomenim de negrii, ciocolatiii si albii care se urasc intre ei si de negrii, ciocolatiii si albii care urasc practic pe toata lumea. Apoi mai e religia, desigur, marea ruptura. Unii musulmani ii urasc pe toti evreii si unii evrei ii urasc pe toti musulmanii. O, si sint si unii crestini care ii urasc pe toti la un loc.
— De ce sa-i urasca?
Nu l-a surprins atit intrebarea, cit felul in care a fost pusa – cu cea mai mare simplitate si inocenta, aproape copilareste. Era absolut sincera, a remarcat. Somajul in crestere, saracia, xenofobia, disputele ideologice, crizele petrolului… Pe moment, nici unul dintre aceste raspunsuri n-a fost de-ajuns pentru o intrebare atit de simpla si esentiala. Iar el, un sceptic veteran, un necredincios dedicat, un pesimist fara pereche, un om care nu credea ce se spunea la stiri sau in jurnale si privea totul cu indoiala, chiar si propriile adevaruri, si nu nutrea nici un fel de sperante privind viitorul omenirii, a repetat ca un ecou venit de la mare departare:
— Hmm, adevarat. De ce sa-i urasca?
Mai tirziu, nici unul dintre ei nu avea sa-si aminteasca cine fusese cu ideea sa stea jos la locul de joaca. Pembe i-a spus, in engleza ei poticnita, ca lucra la un salon de coafura si ca luase o scurta pauza ca sa cumpere ingredientele pentru o budinca de orez. Nu reusise sa gaseasca alune de padure, i-a marturisit, ca acelea pe care le folosea in Istanbul, si trebuise sa se multumeasca in schimb cu niste migdale. Spre uimirea ei, a ascultat-o plin de intelegere. Nu se gindise niciodata ca un barbat, orice barbat, putea sa arate atita interes pentru gatit.
— Deci esti turcoaica? a intrebat-o el.
Nu i-a trecut prin minte sa-i spuna ca de fapt era kurda, pentru ca nu-si amintea niciodata. Mereu ii lua ceva timp sa-si dezvaluie originea kurda, de parca ar fi fost un gind intirziat. Asa ca a incuviintat din cap.
— Lokumcu geldiihan?m, leblebilerim var 1, a spus el cu voce taraganata.
Pembe l-a privit cu ochii mariti, fara sa-nteleaga. Spre uimirea ei, barbatul a ris, zicind:
— Mi-e teama ca asta-i tot. Stiu doar citeva cuvinte.
1. Strigatul vinzatorilor stradali: „Doamna, avem rahat turcesc, naut prajit…“ (in tc., in orig.) (n.a.).
AUTOAREA
Scriitoare de origine turca, Elif Shafak s-a nascut in Franta, la Strasbourg, in 1971. Si-a petrecut copilaria si adolescenta in Spania, apoi a revenit in Turcia, impreuna cu familia sa. In prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universitatii din Arizona. A debutat in literatura in 1994, cu povestirea Kem Gözlere Anadolu, insa a obtinut succesul si recunoasterea publicului turc cu primul sau roman, Sufistii, publicat in 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile orasului, publicat in 1999 si distins in 2000 cu premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv in literatura turca. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) si Palatul Paduchilor (2002). La Editura Polirom i-au aparut romanele Sfintul nebuniilor incipiente (2009), Bastarda Istanbulului (2007, 2012), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011) si Lapte negru (2012).
CARTEA
Onoare este o poveste zguduitoare despre crima, iubire si familie, care se intinde pe trei generatii, urmarindu-si personajele in locuri extrem de diferite, dar la fel de fascinante – un sat kurd izolat de linga Eufrat, galagiosul si exoticul Istanbul, ploioasa Londra. Esma, o tinara de origine kurda stabilita in Londra, asterne pe hirtie povestea familiei sale, de la nasterea sub auspicii nefaste a mamei sale si a surorii ei gemene – Pembe si Jamila – si pina la sfirsitul lor tragic. Onoare este in acelasi timp un exercitiu de exorcism menit sa purifice sufletul Esmei de ura impotriva fratelui care i-a ucis mama si o poveste moralizatoare ce arata cit de nociva poate fi obsesia onoarei pentru mintea necoapta a unui adolescent de saisprezece ani.