Ce s-o lungim, e autobiografic or ba?
Da, dar e secretul meu ca al lui masterchief cit la suta e autobiografic, ce e inventat, ce nu, unde anume e inventat etc.
E relevant (daca e autobiografic sau nu)?
Posibil.
Pentru cine ar fi?
Pentru mine, pentru cei din jurul meu din care sint inspirate personajele, pentru cei carora le plac cancanurile… Altfel, si nu doar estetic vorbind, e irelevant. Nu cred ca lecturile cu cheie imbogatesc hotaritor lectura. Acum a devenit demodata ideea asta, ca literatura se mai poate sustine prin ea insasi, ca si-ar cara contextul in ea, sau ca transmite un adevar general-uman pornind de la un context particular incapsulat in text. La primul roman am mai scris asa, ca pentru prietenii mei, avindu-i in cap ca cititori cind povesteam, gindindu-ma daca gluma x i-ar placea lui y. La urmatoarele doua, nu m-am mai adresat cumva celor din jurul meu, ci unor oameni dintr-o alteritate a mea, carora am incercat sa le traduc niste experiente de viata, ca unor straini. Or, din punctul asta de vedere vad literatura ca o forma de comunicare, ca si cum ai arunca, in mijlocul unei multimi, o sticla cu un mesaj in ea – un mesaj nu pentru cineva din multime, ci adresat cuiva din viitor sau din alt spatiu geografic. In sensul asta, faptul ca e autobiografic sau nu chiar nu conteaza.
Mie mi se pare ca ai tendinta sa cam idealizezi manelele. Ca, in afara de Ferentari, aceasta muzica este marginalizata, asa sustii pe undeva. Serios? In Bucuresti sau in toata tara? Chiar si in orasele de provincie?
De citiva ani inteligentsia old school, in special, si-a dat seama ca e riscant politic sa iei atitudine impotriva ei, fiindca risti sa primesti etichete nasoale; deci la ora actuala maneaua e in stand by in rindul elitelor 50+; in rindul hipsterilor si al stingii, incepe sa intre pe circuit de cool. Deci s-ar zice ca nu mai e marginalizata – dar cum sa-mi explic ca acum fanilor le e rusine sa recunoasca faptul ca asculta manele? Ca, de pilda, multi dintre fanii din Ferentari negau la prima intilnire ca le-ar placea manelele, zicind ca e muzica „necivilizata“, dar apoi imi recunosteau? M-am tot lovit de reactia asta.
Bun, eu daca spun ca nu-mi plac manelele, nu le ascult, nu-mi doresc la final de nunta sa dansez din buric pe manele, ma crezi or ba? Ce eticheta imi pui?
Ca nu-ti plac manelele. Printr-un accident cultural sau social, ai iesit asa, ca nu-ti plac manelele. N-am o problema cu asta. Nu-mi place cind oamenii iau atitudine impotriva lor, ca si cum manelele ar exprima ceva intrinsec rau. Sau cind se decreteaza ca manelele-s proaste, emitind o judecata de valoare asa in bloc, adresata intregului cimp al genului. Sau cind se face misto de ele si de fanii lor, nu stiu, mi se pare urit sa faci misto de gusturile cuiva mai putin educat decit tine.
Si pentru ca am adus vorba de etichete. Ce eticheta ai, ce eticheta vei avea dupa acest roman? Iti pasa?
Nu am de unde sa stiu. Deocamdata, am eticheta de scriitor controversat. Probabil o sa se adinceasca eticheta asta, de scriitor care cauta controverse, cauta sa provoace. Desi, asta e tristetea, provocarea a fost scopul meu doar la primul roman, care, citit acum, cred ca ar parea foarte cuminte, dincolo de niste incordari teribiliste de muschi, nu problematizeaza si disloca mare lucru. Cred ca abia de la al doilea roman incep sa-mi precizez tema, singuratatea in detaliile ei viscerale si relatiile imposibile. Conced insa ca provocarea ocupa in Zero grade Kelvin un rol important, fiindca era rafuiala mea cu o tara „vestica“, motiv pentru care perspectiva naratorului e veninoasa, marcata de resentimente. Aici, in Soldatii, provocarea a fost o miza colaterala, ce m-a interesat a fost sa prind adevarul crud si nud al unei relatii oarecum imposibile si, in egala masura, sa surprind umanitatea devastata a unui personaj lipsit complet de sanse. E un roman despre indivizi, mai exact despre relatia intre doi indivizi – nu despre multimi si grupuri; desi teza mea de doctorat implica etnografie, am evitat sa o fac in romanul asta, nu asta a fost miza.
Te-ai dus in Ferentari sa documentezi o teza de doctorat sau sa scrii un roman?
M-am mutat in Ferentari cu un an si ceva inainte sa ma inscriu la doctorat. Probabil era si o intentie de a scrie cindva un roman, chit ca la ora aia voiam sa scriu romanul despre romii din Ardeal si asta a cintarit cel mai greu, ca trebuie sa ma duc intr-o parte a Bucurestiului in care traiesc romi, ca sa-i inteleg mai bine. In plus, locul m-a sedus si pentru ca sint de la tara, geografia mea psihica si de gindire e modelata de treaba asta, iar locul ala e un fel de sat mai mare. Ma simt mai bine in el decit in cartierele asezate ale Bucurestiului. Am schimbat o multime de chirii si cartiere de cind am venit in Bucuresti, dar in niciunul nu am stat atit de mult ca in Ferentari. Imi place, vreau sa stau in continuare acolo – si, cind o sa am bani, vreau sa-mi iau un apartament in zona. Stii cum e intrebarea asta a ta cu Ferentarii? Ca si aia cu manelele, cind lucram amindoi la RL – cind colegii nostri mai conservatori (nu tu, Doamne fereste de asa vorba proasta) ma vedeau ca ascult manele, pufneau in ris si ziceau: „Faci pe nebunul“. Si cind incercam sa le zic ca mie chiar imi plac, ma priveau cu neincredere, moda de hipster care se vrea special.
Unde stai acum?
De citeva luni stau pe capul alor mei, la tara. Aici e aer curat de munte si, chiar daca pasarele nu mai cinta ca vara (doar ceva vrabiute se mai aud stins), e o atmosfera tonifianta, care te imbie la scris. Sub geamul camerei mele clipoceste un piriias pe care acum nu-l mai aud, fiindca e aproape iarna si dorm cu geamul inchis. Aud in schimb trosnetul butucilor in soba, fiindca aici sub munte se raceste mai repede, incit din octombrie oamenii incep sa faca focul. Dar, cum am terminat lucrarea, am tisnit la Bucuresti.
Ce parere au ai tai despre scriitorul Adrian Schiop?
Ei na… una amestecata. Dar ceva – intuitia probabil – imi spune ca le place de mine.
Ai luat in calcul sa-ti faci o lansare acolo, la „magazin“, daca tot mergi pe opozitia Centru-Periferie, iar ambitia protagonistului este sa faca cei doi poli sa se intrepatrunda?
Acuma, daca ti-as raspunde ca magazinul respectiv e o combinatie de trei baruri, cu clienti colationati din clienti din alte trei locuri distincte, ce ne facem, ne impartim ca sfinta treime la lansare? In fine. Ca sa-ti raspund, deocamdata nu, nu mi se pare un moment potrivit. Daca romanul are succes, o sa o fac.
Adevaratul Alberto, presupunind ca exista, a citit cartea?
Nu, sa zicem ca nu e chiar o persoana avida de lectura. Sa mai zicem ca acest presupus Alberto mi-a dat acordul sa scriu o carte in care povestesc secvente inspirate din viata lui, schimbind nume si modificind biografia. In rest, cum imi reglementez relatia cu presupusul personaj din spate, ce dau in schimbul a ceea ce am primit, cit e fictiune si cit realitate ma priveste.
Adrian Schiop, fii atent ce-am gasit aici, intr-un interviu mai vechi: „Coetzee – Dezonoare. Dupa cartile lui Houellebecq si blogul Ruxandrei Novac, pe care le-am citit si rascitit, doar Coetzee mi-a mai spus ceva. Asta s-a intimplat cam acum un an, dar cartea inca «lucreaza» – si pentru urmatorul roman, daca o sa-l scriu cindva, o sa fie in mod cert un model“. Asadar, Coetzee – model pentru Soldatii, dupa Houellebecq si Zero grade Kelvin. Este ori ba in Soldatii? Cum anume?
N-am luciditatea lui Coetzee, dar e posibil sa fi luat totusi chestii de la el. Dezonoare se desface din vinovatia difuza a unui parinte (e al doilea roman scris dupa moartea fiului lui si senzatia mea e ca de aici se desface, din vinovatia lui Coetzee ca si-a neglijat fiul). Mi-a placut cum personajul principal se trezeste la realitate gindindu-se la fiica-sa, inconjurind-o, cum zice Vali Chirita, cu un paienjenis de griji. Si paralel cu asta, se trezeste in el constiinta vinovatiei ca si-a abuzat studenta sau ca nu e un tata suficient de bun pentru fiica-sa. Cumva, si romanul meu e despre paternitate si vinovatie – naratorul se vrea un fel de salvator al lui Alberto, un fel de parinte, dar, cind se trezeste la realitate, ramine vinovatia ca n-a facut ce trebuia (nu vreau sa povestesc romanul, daca nu te superi). Paternitatea mi se pare o tema mai puternica decit dragostea.
Nici eu nu vreau sa povestesti romanul, iti imaginezi. Fii atent, nu stiu daca o sa-ti convina, dar eu m-am gindit la Pygmalion. Ce crezi? Pina la urma este si despre o civilizare a barbarului Alberto pe ecuatia „Job Buletin Chirie“.
Da’ de unde, e chiar dragut ca te gindesti la asta. A observat-o Iulia Popovici intr-un articol in „Observator Cultural“, dar cu amendamentul ca naratorul meu e un Pygmalion ratat. Ca Alberto e un fel de Eliza Doolittle a unui Higgins, fara vocatie civilizationala. Si ca Alberto nu e nici el chiar o Eliza Doolittle si, per ansamblu, tragind linia, sintem departe de modelul optimist al lui Pygmalion, in care poti sa schimbi grupul social ca Cenusareasa rochia de bal.
Mie mi se pare ca, desi intentia ta nu este evident asta, transformi Ferentariul intr-o destinatie exotica si il scoti pe cititor la un safari intr-o lume care nu ii este accesibila sau pentru care nu si-a gasit inca resursele.
Asta nu e intrebare. E ca si cum mi-ai zice ca tie-ti place bluzita asta cu picatele, dar crede-ma e o nasoala si jumate. Ce sa raspund? Vai de mine, ti se pare, stai sa vezi ca de fapt e frumoasa… Asa a iesit, Elena.
Adrian, nu era o critica. Propuneam ceva spre discutie. Adica faci sau nu faci safari?
In romanul asta, am incercat sa inteleg oamenii care locuiesc acolo, ce-i mina in lupta vietii si ii mobilizeaza sa mearga mai departe, nu am vrut sa ma opresc la chestii pitoresti, ca asculta tare manele, fac nunti in strada sau isi pun chilotii la uscat pe gard. Desi, cum am spus, miza nu e conturarea unui tablou social, ci a relatiei dintre doi oameni, am incercat totusi sa fac un tablou cit mai nuantat, nu stiu, sa prind o tipologie umana care sa dea seama de diversitatea fantastica a locului respectiv, de la muncitori si chelneri, la smecheri si drogati; e drept, la unii viziunea e superficiala si, pornind de aici, exotizanta, sint, cum ar veni, personaje din decor; dar nu poti sa faci dreptate fiecaruia, sa-l prezinti in adevarul lui adinc, fiindca – daca-mi concezi –, cu exceptia Bibliei si a Mahabharatei, restul cartilor sint marcate de limite tragice de spatiu. Si, cel mai mult, am incercat sa-mi descriu si inteleg personajul puscarias, sa nu-l reduc la o caricatura umana, sa-l circumscriu din n unghiuri sau reluind obsesiv aceeasi poveste sau detaliu despre el.
Ce s-a intimplat cu romanul tau despre tiganii din Ardeal?
E vraiste si partial abandonat, o ruina a intentiei care a fost. Nu l-am scris la timpul lui si am lungit-o, acum nu stiu daca mai am chef sa-l scriu, ma gindesc la el ca la un mort.
Teza de doctorat?
Trebuie s-o termin pina-n decembrie. Cum am pierdut o gramada de timp cu romanul, am intrat in criza de timp. Vreau sa spun prea multe si de multe ori ma pierd in detalii. Abia acum, scriind-o, imi dau seama cum ar fi trebuit sa abordez terenul, ce anume sa intreb si sa urmaresc.
„Arta e un pariu, trebuie sa risti putin“
Vorbesti intr-un interviu despre compromitere estetica vs. compromitere sociala. Nu despre prima compromitere vreau sa vorbesti, ci despre a doua. Ce aduce in viata ta publicarea unei carti problematice, asa cum e Soldatii?
Pe de o parte, am momente de anxietate in care, judecind dupa vehementa unor reactii, ma gindesc ca m-am aruncat prea tare, ca n-am fost destul de atent, ca am dat-o prea hard. Pe de alta, ma bucur ca, pe linga cei care-mi semnaleaza parti problematice, primesc o gramada de reactii de la oameni din afara cercului cultural-artistic, oameni obisnuiti care-mi zic entuziasmati ca n-au putut lasa cartea din mina, ca e cea mai buna chestie romaneasca pe care au citit-o de mult timp, ca finalul i-a innebunit… Ce sa mai zic? Cum mi-o fi norocul, Elena. Arta e un pariu, trebuie sa risti putin. Unii au familie, copii, impliniri, in ordinea asta a lucrurilor – eu nu, si nici o viata saturata de placeri n-am; pe undeva, cred ca sint un pic fanatic pe treaba asta cu arta.
Ce inseamna fanatic? Unde te-ai opri?
Sa joci uneori impotriva ta, sa sacrifici chestii pentru arta, sa te expui, sa risti, sa accepti ca te poti compromite, doar de dragul de a spune cum vrei tu si ce vrei tu. Sa crezi ca arta a ramas la fel ca in vremurile bune, adica spatiul ala in care se ciocnesc fanteziile private ale oamenilor, in care se suspenda legislatia civila sau in care sa poti sa spui lucruri fara sa-ti fie teama sa le spui asa cum le gindesti. Mai inseamna sa te folosesti, pina la un punct, de altii. Unde m-as opri? Sa fac, prin ceea ce scriu, rau major cuiva, mai ales cuiva la care tin.