A plecat de lângă noi Victor Eskenasy (19 martie 1950, București – 19 noiembrie 2019, Frankfurt), arheolog și istoric medievist, ziarist, redactor la Radio Europa Liberă, cel care a fost un prieten de o rară constanță a „Suplimentului de cultură“ de la primul său număr, apărut acum mai bine de 15 ani.
Licențiat în Istorie la București, avându-i ca profesori pe Șerban Papacostea și, în arheologie, pe Radu Popa, a profesat ca arheolog medievist și cercetător științific la Centrul de Studii și Cercetări de Istorie și Teorie Militară până în 1981. Ulterior acestui moment, și-a îndreptat atenția asupra istoriei evreilor din România.
În 1983 a emigrat în Elveția, Universitatea din Lausanne primindu-l ca asistent de cercetare. Din 1994 a început să colaboreze cu presa, cu Vocea Americii și BBC. Din 1988 devine redactor la Radio Europa Liberă, mutându-se odată cu redacția în limba română la München și apoi la Praga. În ultimii săi ani, s-a stabilit la Frankfurt.
Marea pasiune a lui Victor Eskenasy a fost muzica, ceea ce l-a inspirat să realizeze serialul Notațiile muzicale din Jurnalul lui Mihail Sebastian, difuzat la Radio Europa Liberă.
Rubrica sa de muzică clasică găzduită în paginile revistei noastre aborda, cu seriozitate și acribie critică, evoluțiile personalităților și destinul compozițiilor românești din acest domeniu. De aici, ca pasionat de muzică, jurnalist și istoric, au decurs și eforturile colaterale întreprinse de salvgardare a patrimoniului cultural, fie că vorbim despre casele memoriale (sau lipsa lor, cum ar glosa domnia sa), despre soarta înregistrărilor de arhivă sau despre rolul trecutului muzical în ziua de astăzi.
Între lucrările publicate: Izvoare și mărturii referitoare la evreii din România (vol. I, București, 1986, 1995), Bibliografia evreilor din România (în colaborare cu Jean Ancel, Tel Aviv, 1991), Fondation Humbert II et Marie-Jose de Savoie. Catalogue des livres imprimes (Torino, 1998), Moses Gaster. Memorii. Corespondență (București, 1998), Hermann Scherchen: Viețile unui dirijor, vol. 1 Memorii; vol. 2 Scherchen și România (Ploiești, 2003-2005); numeroase studii si contribuții în reviste de specialitate. A tradus si adnotat volumul Gottfried Wagner, Moștenirea Wagner. O autobiografie (București, 2001).
După 15 ani de colaborare, noi, cei de la „Suplimentul de cultură“, nu putem decât să îi mulțumim. Deja îi simțim lipsa.
La plecarea unui prieten
Silviu Lupescu
Puține cuvinte pot fi rostite la plecarea din urmă a unui prieten apropiat. Amintiri, regrete, fraze convenționale. Câteva lacrimi discrete, poate… Pentru mine, Victor a fost mai întâi o voce, o voce venind seară de seră din eter, și care reușea să ne mai dea speranțe într-o vreme când doar Europa Liberă și Vocea Americii ne mai ofereau șansa de a întrezări realitatea înconjurătoare în toată urâțenia ei cotidiană. Aveam să îl întâlnesc însă mult mai târziu, la Praga, la un târg de carte. M-a invitat în apartamentul lui, situat la două stații de tramvai depărtare de Rudolfinum, faimoasa sală de concerte, locul din Praga pe care îl vizita, probabil, cel mai frecvent. Avea un apartament într-o clădire oarecum istorică, aflată în vecinătatea muzeului Smetana, și acolo mi-a prezentat impresionanta lui colecție de CD-uri. Pereți întregi acoperiți de rafturi cu mii și mii de CD-uri, așezate într-o ordine și după criterii doar de el știute. Victor a fost cel mai înfocat meloman din toți câți mi-a fost dat să cunosc. Vâna rarități de la case de discuri mai puțin cunoscute marelui public – Tahra, Arbeiter, APR, Forgotten Records, Meloclassics și altele asemenea – și era la curent cu tot ce se publica, chiar și în Coreea sau Japonia. Înregistra orice concert transmis la radio dacă i se părea interesant și îl arhiva cu o nemaipomenită minuție și conștiinciozitate. Și încă mai regreta colecția de LP-uri (sovietice și cehești) pe care a trebuit să o lase în țară atunci când s-a decis să rămână în Occident.
Am rămas în legătură, apoi ne-am apropiat treptat… Au fost zile (și nopți) când schimbam cu el zeci de e-mailuri. Din marea sa pasiune pentru muzică s-au născut emisiuni de radio, cărți și articole în presa scrisă. I-a cunoscut pe mulți dintre cei mai mari dirijori și interpreți de muzică clasică ai timpului, a fost apropiat de unii și a realizat nenumărate interviuri cu ei. Cultul pentru Sergiu Celibidache l-a însoțit permanent – cu doar câteva săptămâni în urmă era fericit că reușise să obțină înregistrări ale turneului lui „Celi“ din Italia, niciodată publicate oficial. Prețuia Iașul muzical, pe Rodica Știrbăț sau pe profesorul Viorel Munteanu de pildă, dar și toate eforturile făcute pentru promovarea cultului lui George Enescu. Ca să aducă lumină asupra unor momente din viața marelui compozitor, a făcut cercetări de adevărat detectiv și arhivar. Mereu nemulțumit de modul cum ne promovăm valorile muzicale naționale, a sprijinit orice inițiativă și orice interpret care putea face cunoscută România în lume. Avea o cultură muzicală formidabilă, dublată de memoria lui imbatabilă de istoric și arheolog. Eu sunt doar unul dintre cei care au profitat de aceste daruri ale lui Victor Eskenasy, căci avea mulți prieteni, specialiști sau melomani ca și el, și nenumărați corespondenți. Era aproape de neconceput să fi avut nevoie de o informație, de o recomandare din lumea muzicală, pe care Victor să nu mi-o poată oferi pe loc.
Iar dacă în ce privește preferințele muzical ne situam uneori pe poziții oarecum diferite (Scriabin nu se număra printre preferații lui, nici excesul de „barocizare“ contemporan), în ce privește poziția lui civică i-am admirat întotdeauna aversiunea față de totalitarismele de orice fel, față de șovinism, naționalism extremist ori violență. Luciditatea lui de analist politic versat a fost întotdeauna dincolo de orice îndoială. Cumpătat, dar ferm, a vituperat în emisiunile și articolele sale tot ce credea că e bolnav în societatea românească (și nu numai) de dinainte și de după 1989.
Câți pianiști aproape uitați azi, câte cvartete de demult, câți mari dirijori să fi reușit să descopăr eu grație sfaturilor lui? Șirul e nesfârșit – Igor Zhukov, Marcelle Meyer, Takashi Asahina, Anatoly Vedernikov, Maria Yudina, Pascal Quartet, Tanayevii și mulți, mulți alții. Voi mai putea vreodată să-i reascult fără ca în minte să îmi revină mereu și mereu figura luminoasă și blândă a lui Victor? Cu siguranță, nu.
Ultimele acorduri din simfonia destinului au sunat prea repede pentru el. Neașteptat de repede. Ceea ce îl va însoți de acum înainte va fi doar muzica sferelor, diafană, celestă. Și amintirea noastră, a celor care l-am cunoscut și îndrăgit.
Lux aeterna, domnule Eskenasy!
Cătălin Sava
„I-auzi, dragă!“ – așa începeau multe dintre mesajele de la Victor Eskenasy, semnalări caustice ale unor enormități din peisajul muzical românesc, și nu numai. Orice convorbire cu el era o bucurie provocatoare. Încă sub imperiul tristeții la neverosimila veste a despărțirii sale de această lume, am revăzut cu febrilitate conversațiile noastre.
L-am cunoscut în studenție, atunci când i-am scris entuziasmat, ascultându-i o emisiune despre Sergiu Celibidache la Radio Europa Liberă. Am avut multe teme comune de atunci, iar unicul interviu pe care l-am avut cu domnul Eskenasy a fost la chiar prima și ultima ediție a festivalului pe care a reușit să îl organizeze Serge Celibidache, la București în vara lui 2012, la centenarul nașterii marelui dirijor român.
Victor Eskenasy-Moroșanu, așa cum m-a rugat să-l titrez pe burtierele tv ale transmisiunii în direct de la Ateneu, a fost atunci invitat de onoare. Generozitatea, erudiția și ironia acestui intelectual elegant, un istoric prob și meloman dedicat, îmi vor lipsi mult, așa cum îmi vor lipsi articolele și emisiunile sale din „Suplimentul de cultură“ și de la Radio Europa Liberă. Mie și tuturor celor care l-au cunoscut, sau doar urmărit.
Victor Eskenasy a fost un spirit liber, în afara și împotriva unui sistem care nu l-a putut niciodată îngenunchea. A detestat orice formă de extremism și de kitsch, preocupările sale de suflet, arheolog medievist de formație, gravitau în principal în zona muzicală și erau întotdeauna pasionale. Intelectual rafinat, era interesat mai ales de temele actualității culturale românești, dar și de cele ale unei istorii ascunse sub covor. Era un erudit: istorie, politică, literatură, istoria artei, Celibidache, Enescu, cvartete de Beethoven, dar și iudaistică, un specialist al istoriei evreilor din România – cu importante contribuții editoriale istoriografico-memorialistice în această direcție.
Am discutat deseori despre noutățile de pe piața discografică versus înregistrările istorice, despre starea establishment-ului muzical, despre patrimoniul românesc pe ducă – a fost unul dintre cei mai vocali susținători ai campaniei pentru Casa Enescu de la Mihăileni –, despre tinerii muzicieni valoroși și reușitele lor, despre metehnele și prostia unor vremelnici sus-puși sau despre puținătatea caracterului din zona intelighenției muzicologico-culturale, pe care le-a privit întotdeauna cu luciditatea și umorul coroziv al unui outsider circumspect, dar atașat. N-am fost întotdeauna în consonanțe perfecte, ba chiar, tot cu patimă, ne-am și contrazis. Dar Victor Eskenasy avea, pe lângă ardoare și tact, o politețe elegantă, peste care nu trecea niciodată. Avea inclusiv generozitatea de a-mi semnala chiar unele greșeli de scriere din textele mele, cu un umor contaminant și finețe de virtuoz al partiturii scrisului în limba română.
Ne-am și ciondănit pătimaș, am revăzut conversațiile noastre despre analog versus digital, Furtwängler sau Lipatti, comentariile la articolele mele despre concertele lui Gergiev, Barenboim sau Gidon Kremer ori reacția savuroasă la o cronică furibund-exaltată pe care am scris-o la recitalul unui mare pianist prezent într-una din edițiile festivalul Enescu.
Eleganța și sarcasmul fin al comentariilor sale rămân pentru mine memorabile. Iar pasiunea incandescentă cu care acest meloman erudit a iubit arta sunetelor, una rarisimă. Pentru el, un veritabil profesionist al jurnalismului politic și cultural, muzica a fost eterna la belle du jour, cea mai de suflet pasiune a vieții sale. Veritabil arheolog muzical, Victor Eskenasy a știut să documenteze cu conștiinciozitate științifică orice referire jurnalistică la prezențele românești în istoria muzicii universale, atât în domeniul componistic cât și în cel interpretativ, atât în trecut, cât și în preocupările de dată recentă ale meandrelor pe care le traversează societatea românească.
Generos cu valoarea și nemilos cu impostorii, acest rafinat comentator cultural, un îndrăgostit de istorie, de artele vizuale și de fotografie, și-a câștigat prietenia mai tuturor marilor muzicieni pe care i-a intervievat sau cronicat, de la tineri și foarte tineri, precum Raluca Știrbăț, Samir Golescu, Răzvan Popovici, Ana Silvestru sau Andrei Ioniță, până la Remus Azoiței, Mihaela Martin, Radu Lupu sau marele Sergiu Celibidache, cu care a realizat în 1994 un interviu antologic în istoria jurnalismului cultural european. A fost prietenul multor muzicieni ai lumii noastre, admirând contrapunctic, pe lângă calitățile artistului, și pe cele ale omului. Rămânem cu scrierile sale, sub semnul acelui „muzica nu trebuie înțeleasă, ea trebuie ascultată“, citat din Hermann Scherchen, iar eu rămân cu exemplul intransigenței sale elegante și speranța că într-o zi îi voi vedea publicistica impresionantă tipărită de o editură românească.
Rămas bun, domnule Eskenasy! Lux aeterna, ca în recviemul mozartian!
Istoricul, omul de presă, melomanul, prietenul Victor
Liviu Rotman
Victor Eskenasy, vechiul meu prieten, nu mai este. Refuz să accept realitatea și mi-e foarte greu să vorbesc despre el la trecut. Mai aveam de vorbit, să ne certam, să ne împărtășim preocupările, îngrijorările, speranțele, dezamăgirile. Așa cum am făcut-o timp de peste 40 de ani, înfruntând de multe ori distanțele.
Cum poate fi definit acest om, care a atacat diverse domenii ale cunoașterii, dovedind o admirabilă mobilitate intelectuală și totodată performând?
Victor era un om care știa multe, avea cunoștințe enciclopedice în istorie, literatură, politică, muzică. Cunoștințe dublate de o profundă înțelegere. Era un „știutor“ (poate este mai relevant termenul în engleză: Knowledgeable, un pasionat al cunoașterii).
Începe ca istoric, specializat în arheologie medievală. Face parte din numeroase colective de cercetare, scrie despre o serie de cetăți, cum ar fi cetatea cnezială de la Mălăiești (Hunedoara), iar în paralel are preocupări legate de prezența genovezilor și venețienilor în Marea Neagră.
În această perioadă va fi în preajma unor personalități remarcabile ale istoriografiei române, dintre care voi aminti doar două nume: arheologul medievist Radu Popa și profesorul, mai târziu academicianul, Șerban Papacostea. Cei doi l-au „adoptat“ pe Victor ca ucenic preferat, iar relațiile dintre ei depășeau cu mult sfera profesională.
La sfârșitul anilor ’70, Victor se va apropia de istoria evreilor, domeniu practic inexistent în România comunistă.
Într-un anume context politic, Puterea a permis începutul unei activități modeste, în cadrul Comunității Evreiești. Această activitate se ducea într-o structură cvasi-legală, care în timp avea să devină Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor din România. Aici Victor editează primul volum de documente ale istoriei evreilor din România (până la 1650), ce cunoaște două ediții, în 1989 și 1995. Avea să fie primul volum dintr-o colecție prestigioasă, Izvoare și materiale privind istoria evreilor din România (IMER). Aș sublinia că studiul introductiv scris de Victor cu acribia caracteristică este primul text științific despre această istorie în perioada postbelică.
Victor este editorul unui volum bibliografic alături de Jean Ancel despre evreii din România, editat de Universitatea Tel Aviv în 1989.
Victor Eskenasy se va pleca apoi asupra personalității complexe a lui Moses Gaster. Este printre primii care cercetează arhiva Gaster, aflată la Londra, la University College, parte a Bibliotecii Mocatta. Rodul activității sale se materializează într-o ediție Moses Gaster. Memorii. Corespondență apărută la Editura Hasefer, în 1998. Este o contribuție esențială pentru cunoașterea fizionomiei intelectuale a unuia dintre marii cărturari evrei ai Europei, născut în fundătura Sticlari din București.
Victor va veni de mai multe ori în Israel. Vom fi amândoi părtași la „aventura intelectuală“ dirijată de Jean Ancel, a editării unicei reviste de istorie a evreilor din România („Romanian Jewish Studies“) în 1987. Din motive financiare, revista s-a întrerupt după două numere, dar aventura a prilejuit cimentarea unui grup de prieteni, ce va realiza renașterea studiilor academice în Israel. Să amintesc în primul rând alți doi importanți actori ai acestui proces, Jean Ancel și Leon Volovici, ambii plecați dintre noi. Ca director al proiectului de istorie a evreilor din România de la Universitatea Tel Aviv, am fost beneficiar al activității și contribuției celor amintiți, la care l-aș adăuga și pe Lucian Herșcovici.
Am avut satisfacția de a-l avea pe Victor ca oaspete la Universitatea Tel Aviv, la primul Congres de istoria evreilor din România, în decembrie 1991.
După 1990, Victor avea să se apropie de tematica Holocaustului, fiind autorul unor studii serioase. Aș aminti o analiză critică a istoriografiei Holocaustului în România comunistă și postcomunistă, apărută într-un prestigios volum coordonat de Randolph Braham, la Columbia University, în 1994.
Deși absorbit de bogata sa activitate în presă, Victor Eskenasy va reveni periodic cu studii și recenzii în diverse domenii ale istoriei. În unele ocazii va împleti cele două activități pentru contribuții academice punctuale, în special pe problematica antisemitismului și a memoriei Holocaustului.
Sub același semn al profesionalismului, până la dăruirea de sine, se va dedica presei, în special în activitatea sa la Europa Liberă. Îmi amintesc cum îl admiram și invidiam în același timp, cum reușea să își scrie cronicile zilnic, care trebuiau să fie gata la ora 13.
Istoria recentă o trăit-o din plin. A fost să fim împreună într-o zi mare, la 21 decembrie 1989. Într-o zi însorită, la Lausanne, unde locuia și se afla într-un concediu medical – avea o problemă de spate și se mișca greu –, am auzit împreună de ceea ce se petrecea la București, iar Victor decide să plecăm imediat spre München, la Europa Liberă. Nu voi uita drumul pe autostradă, în care el conducea nebunește și eu mânuiam un radio cu tranzistori să auzim permanent ce se întâmpla în România, schimbând diversele posturi. Pentru Victor, autostrada dispăruse, la fel și elegantele stații de benzină, pavoazate sărbătorește de Crăciun. El era departe, în Bucureștiul în care începuse să se tragă. Îl însoțeam în îngrijorări, dar în special în speranță.
Nu pot încheia fără să subliniez „secretul“ lui Victor. Avea un fel al lui de a cuceri lumea, de altfel oameni foarte diferiți. Mulți l-am iubit pe Victor, istoricul, omul de presă, melomanul, dar mai presus de toate pe PRIETENUL Victor.
Nu-l vom uita!
„Ohne Musik wäre das Leben ein Irrtum.“ (Friedrich Nietzsche)
In memoriam Victor Eskenasy
Raluca Știrbăț
În februarie 2016, Victor Eskenasy se retrăgea „în vârful picioarelor“, cedându-mi cu eleganță cavalerească condeiul și pagina albă a rubricii sale pentru a creiona un portret în memoria lui Pascal Bentoiu, așa cum l-am cunoscut. Nu-mi trecea prin minte că, atât de curând, voi fi nevoită să fac același lucru pentru Domnia Sa. Îmi este greu până la imposibil să scriu despre el la trecut, mai ales că îi displăceau profund platitudinile, lamentările și patetismele de orice fel. Prefera o glumă bine plasată sau un calambur inspirat pentru a atenua consecințele eventualului „prublem“.
Plecarea subită a lui Victor Eskenasy face parte din categoria disparițiilor pe care nu vrem să le acceptăm: mult prea vioi, sclipitor, curios, pasionat și pasional – într-un cuvânt, mult prea viu ca să dispară. Există oameni de neînlocuit, iar Victor Eskenasy era unul dintre ei. Spirit liber, de o erudiție amețitoare, cu umor fin și sarcasm șfichiuitor, Victor era veșnic implicat în cauze ce par tot mai disonante cu prioritățile unei societăți aflate într-un crescând extaz consumerist. Nu știu cine va mai apăra de-acum încolo – cu aceeași sinceră pasiune și consecvența picăturii chinezești, cum îi plăcea să se autoironizeze – edificii (voit) uitate ale patrimoniului nostru sau valori ale culturii și muzicii românești. Fără Victor Eskenasy, nu am mai fi vorbit azi de casa lui George Enescu de la Mihăileni. Alte case (ale lui Enescu ori ale altora) sunt însă, în continuare, în paragină, iar mulți vor răsufla ușurați, pentru că pana sa briliantă era necruțătoare cu incompetența, delăsarea, superficialitatea și ipocrizia din mediile politice și culturale de pe la noi. Pentru că Victor Eskenasy era incomoditatea în persoană. Să mai spun cât de mult îl necăjea maltratarea limbii române, pe care o iubea nespus și o stăpânea cu elegantă virtuozitate?
Victor Eskenasy putea deveni extrem de caustic, iar în ultimul timp o făcea tot mai des. Privind retrospectiv, explicația îmi apare limpede: simțea/ știa, poate, că nu mai are timp și încerca – cu ultimele puteri, cu ultimele strigăte – să mai salveze, să mai schimbe ceva. Dacă nu concret, pe hârtie – așa cum a făcut-o, bunăoară, în cazul intervenției sale decisive pentru includerea casei Enescu de la Mihăileni pe lista monumentelor istorice –, măcar în mințile și sufletele celor care-l citeau și ascultau (deși se întreba adesea: „până la urmă, pentru cine? pentru ce?“).
Victor Eskenasy știa, afla și vedea tot în timp real. Nu o dată m-am întrebat câte ore avea ziua pentru el și cum îi ieșea asta. Răspunsul? Simplu: miracolul inteligenței sclipitoare (și, desigur, puține, mult prea puține ore de somn).
Nu am cunoscut un meloman mai pasionat, mai cunoscător și mai acribios decât Victor Eskenasy. Dragostea lui pentru muzică friza adicția, iar citatul lui Nietzsche (a cărui traducere cred că ar trebui să sune: „Fără muzică, viața ar fi o rătăcire“, nu o „greșeală“) îmi pare a ilustra cel mai bine existența acestui istoric medievist, arheolog, jurnalist care pur și simplu nu putea respira fără muzică. Dar, dincolo de cantitatea impresionantă a cunoștințelor sale, uimea instinctul profund în a cerne grâul de neghină și a intui exact valoarea, fără a se lăsa impresionat ori derutat de surle și trâmbițe inerente fenomenului de marketing din viața muzicală a zilelor noastre.
Fără „Eske“, viața noastră – până și cea virtuală, de pe rețelele de așa-zisă socializare – va fi mult mai săracă. Pe un Facebook năpădit, în zilele din urmă, de razele cercului pătrat, caut zadarnic articolele sale consistente ori postările pline de substanță și informație inedită, dar presărate – invariabil – cu jerbe lingvistice de un umor cuceritor.
Știu însă că își savurează deja cafeaua în Toscana mult iubită, ascultând muzicile preferate – o simfonie de Mahler sau poate un cvartet de Beethoven…
Somn lin, prinț al condeiului, și fie ca noi, cei rămași, să ne străduim să(-ți) arătăm că imensa energie dăruită cu atâta generozitate nu a fost risipită în van!
Dragă Victor,
Michael Shafir
Nu pot să-ți vorbesc la timpul trecut. Trebuie să fie o greșeală. Nu e prima oară când greșești, recunoaște! Tu trăiești pentru muzică; de ce nu te întrebi dacă muzica poate trăi fără tine? Și apoi, cum e asta? Ne înveți să ascultăm trei-patru interpretări ale aceleiași compoziții și să înțelegem că nu e aceeași. La a cincea te-ai gândit? De la cine vom afla de ea? Unde e perfecționismul care te caracterizează? Nu realizezi că fără tine pur și simplu nu se poate? Pizzicato furioso.
Și apoi, tocmai tu să dai satisfacție antisemiților? Te-au vânat în România, te-au vânat la Londra, te-au vânat la München. Ne-am și certat uneori pe chestia asta, îți amintești? Ești ultrasensibil, îi depistezi cu numai o virgulă pusă nelalocul ei, nu admiți că și ei nu sunt decât oameni. Și, vorba lui Shalom Alechem, unii dintre ei (bine, mulți, nu unii) nici măcar atât. Vivacissimo.
Am trecut amândoi prin clipe nu tocmai ușoare, care n-aveau de-a face nici cu muzica, nici cu antisemitismul. Ne-am ajutat unul pe celălalt atât cât s-a putut. Adică deloc. Hai să fim sinceri: nevinovați nu eram nici unul dintre noi doi. Dar eram. Eram unul pentru celălalt. Acolo. De ani buni, tu acolo, eu într-un alt acolo. Pentru că „acasă“ n-am știut să fim niciunde. Pentru că „acasă“ al lor nu putea fi al nostru. Așa că nici vorbă de „adio“. Cel mult, „la revedere“. Andante, ma non troppo (ca tine).
Un comentariu
Mulțumiri lui Raluca, lui Cătălin, tuturor celor care l-au omagiat aici pe extraordinarul Victor Eskenasy – un mare spirit, un meloman de o calitate rușinînd profesioniștii, un prieten de neobosită delicatețe și căldură, un ambasador al adevărului și al valorii.
Condoleanțe sincere familiei, cu asigurări că Victor nu va fi niciodată uitat.
Samir