Mircea Mihaies, actualul vicepresedinte al
Institutului Cultural Roman, a declarat in cadrul emisiunii „Suplimentul de
cultura”, difuzata la Radio Iasi vineri, 22 septembrie, ca „acestea nu sint
lucruri pe care sa le fi ascuns”. „Inca de la una dintre primele conferinte
sustinute la ICR am vorbit despre acea lista de aproape 90 de studenti care, in
opinia noastra, nu aveau nici o legatura logica, dovedibila cu Institutul
Cultural Roman. N-am reusit sa aflam de la functionarii nostri nici cu se ocupau
ei realmente, cum au fost selectati, care au fost procedurile prin care au
devenit bursieri ai statului roman, pina la urma. In orice caz, sint lucruri
pline de interes si de spectaculozitate si ele tin de o practica a amestecarii
foarte savante a lucrurilor utile cu cele inutile, a celor vizibile cu cele
invizibile.” Fostul presedinte al ICR, Augustin Buzura, se apara de aceste
acuzatii in ultimul numar al revistei „Cultura” (nr. 41), unde semneaza textul
„Cum rasar arabii din cortul lui Mihaies”: „Exista citeva ligi si asociatii ale
studentilor straini, absolventi ai unor facultati de la noi, care au deschis
biblioteci romanesti si fac periodic manifestari culturale dedicate Romaniei. In
Egipt, Maroc, Iordania, Vietnam etc. Pe acestia (…) i-am aprovizionat cu
carti, reviste, filme, casete muzicale, cum se poate vedea din acte, daca vor
mai fi existind”, scrie Buzura, adaugind: „Mai erau si bursieri americani si
occidentali, basarabeni si greci, coreeni, chinezi si albanezi, dar Mihaies n-a
vazut decit arabii, de parca acestia ar fi mai jos cu o treapta pe scara lui de
valori”.
„Daca acele carti erau valoroase, s-ar fi batut editurile pentru
ele”
Tot la „Suplimentul de cultura”, Mircea Mihaies a
vorbit despre practica publicarii la Editura ICR a cartilor fostilor sefi. „Abia
aceasta practica mi se pare cu totul inadmisibila, ca niste oameni care se afla
intr-o pozitie de decizie intr-o institutie publica sa beneficieze la modul
belferesc de banii nostri in cele din urma pentru a-si publica fara nici un fel
de opreliste, fara nici un fel de certitudine a valorii propriile lor creatii.
Daca acele carti erau foarte valoroase – si aici nu vreau sa spun ca nu erau! –
s-ar fi batut editurile asa-zis comerciale pentru ele. E un lucru pe care oricum
l-am privi, e urit, e un lucru care tine de un dispret fata de ceilalti, fata de
reguli, bunul-simt, tine loc de buna functionare a unei institutii. Nu poti
sa-ti pastrezi autoritatea nestirbita fata de colegi, fata de cei din subordinea
ta atunci cind actionezi abuziv. Ceea ce publicam noi in acest moment la Editura
ICR tine de niste programe de prioritati nationale – cum este acesta legat de
francofonie si in cadrul caruia am editat mai multe titluri –, tine de
deschiderea noastra spre culturile celelalte. Si din ce in ce mai mult ne vom
indrepta spre publicarea unei literaturi de informatie, lucru care sa spuna ceva
unui cititor strain despre cultura romana.”
In replica, Augustin Buzura afirma in revista
pe care o conduce: „Editura cu pricina a tiparit sute de titluri, de
colectii importante dedicate culturii si civilizatiei romanesti. Pentru cele 15
carti ale membrilor conducerii, publicate pe parcursul a 12 ani, nu merita
infiintata editura, deoarece toti, fara exceptie, sint personalitati importante,
nume de referinta in cultura romana. Ca atare, puteau publica oriunde in tara,
ba chiar si in afara ei. Cartile acestora aduceau relatii si prestigiu
institutiei”.