„Dragostea ca opoziție, dar imposibilă. Să n-o mai cercetez? S-o primesc. Supraputere în creație.“ (Carnete III, martie 1951 – decembrie 1959, traducere din limba franceză de Micaela Ghițescu, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca).
Diferența dintre jurnal, memorii și carnete
În 2021 am citit, cam în aceeași perioadă, două cărți foarte diferite din punct de vedere al conținutului, dar pe care le-am așezat în același cadru ideatic; până la urmă asta contează, felul cum se asociază ideile, căci pe acest fundament se construiesc viziuni și opinii personale. Este vorba despre Meridianul și alte proze de Paul Celan și Discursurile din Suedia de Albert Camus. Meridianul este discursul lui Celan ținut în fața Asociației Scriitorilor de limbă ebraică, un expozeu pe care l-am comparat aproape instantaneu cu discursul lui Camus ținut cu ocazia primirii Premiului Nobel pentru literatură.
Dincolo de faptul că vorbim despre două destine deloc asemănătoare – nici măcar moartea nu-i așază în vecinătate –, rămân ideile și crezurile personale. Ambii scriitori au fost preocupați de promovarea unor valori perene care ar trebuie să ajute să ne orientăm în viață, indiferent de reperele spațio-temporale concrete. Tragicul și absurdul l-au preocupat pe Camus și a construit astfel în jurul lor un sistem filosofic articulat, pe când Celan le-a trăit zi de zi, până când ideea de salvare i s-a părut atât de absurdă, încât s-a sinucis.
Mi-am amintit de cele două cărți când am început să citesc cele trei Carnete ale lui Albert Camus, ediţii îngrijite, cronologie şi note de Marina Vazaca, în traducere din limba franceză de Micaela Ghițescu, apărute în colecția Biblioteca Polirom, coordonată de Dan Croitoru. Am regăsit aici multe din ideile discursurilor pomenite mai sus și mi-a fost imposibil să evit revenirea la Celan și la tragicul vieții acestuia (în paranteză fie spus, prietenia dintre Serge Moscovici, Paul Celan și Isac Chiva a fixat și mai bine asocierea dintre Camus și Celan, dar despre acest lucru merită vorbit pe îndelete cu alt prilej).
Discursurile sunt foarte atent elaborate, respectă o structură imposibil de ignorat, ideile trebuie să fie bine puse în evidență și corelate după niște teorii care se cer și ele enunțate (repere pentru terminologia folosită, dar și pentru fixarea discursului într-un cadru ideologic).
După ce a luat Premiul Nobel, Camus a mai trăit doi ani, murind într-un accident de mașină și, dacă ținem cont de acest fapt, discursurile și notele din carnete capătă alt sens. Sau, mai bine spus, și alt sens, unul care așază definitiv opera sa în orizontul unui tragic trăit fără rest.
Citind cele trei volume ale lui Camus apare firesc întrebarea: de ce carnete și nu memorii sau jurnal, care este diferența dintre cele trei? Până la urmă, nu citim foarte des note și idei scrise în agende, caiete sau carnete, cu o constanță uluitoare, să nu uităm că scriitorul și filosoful francez n-a prea avut parte de ani feriți de conflicte și tulburări sociale.
Începute la 22 de ani, notițele s-au dovedit a fi o adevărată cheie de înțelegere a personalității lui Camus, a felului cum gândea și cum își alimenta credințele. Un spirit deschis, viu și aproape niciodată părăsit de nevoia de a reflecta cu privire la condiția umană, acesta nu s-a lăsat niciodată distras de la observarea mediului social și natural în care trăia; tot ce-a scris – romane, piese de teatru sau eseuri filosofice – își are sorgintea în observațiile lui cotidiene.
Camus a fost un om al prezentului, era conectat la realitatea de zi cu zi, altfel nici n-ar fi fost posibilă cristalizarea teorii absurdului, iar revolta atât de bine reflectată în romane n-ar fi căpătat consistență și relevanță. Existențialist preocupat de teoria absurdului și revoltă, va ajunge el însuși un militant, un practician, dacă vreți, ceea ce devine un act de eroism, având în vedere originea lui socială și perioada în care a trăit.
Ținând cont de toate aceste condiționări, mă gândesc că forma (literară) de carnet i se potrivește perfect; a notat constant idei, gânduri, dialoguri din viitoarele piese de teatru, fragmente de roman, descrieri ale unor scene cotidiene la care asistă direct, impresii de călătorie și câte și mai câte.
Aveam de-a face, așadar cu o combinație (stranie pe alocuri) de jurnal literar și memorii, o combinație care capătă aspectul unui șantier ideatic. Mă feresc să cantonez discursul în zona exclusiv literară, pentru că, spre deosebire de alți scriitori care au scris (și) jurnal, Camus a fost și filosof, ceea ce-l așază din start într-o cu totul altă categorie. Admirabil este conținutul ideatic în toate cele trei volume Carnete; indiferent în ce formă sunt redactate – paragraf, dialog, scenă stradală descrisă întocmai etc. –, ideile sunt profunde și de o frumusețe covârșitoare pe alocuri.
Istoria mentalităților nu era domeniu de cercetare recunoscut ca atare în anii când a trăit Albert Camus, altfel destinul lui ar fi fost un excelent studiu de caz. De origine algeriană, legat definitiv de Franța, țară care îl va consacra și care îi va oferi suficient de multă libertate pentru a-și dezvolta ideile, scriitorul și gânditorul Albert Camus va transforma în avantaje și izvoare literare și filosofice tot ceea ce viața i-a oferit și l-a făcut să fie diferit de mulți alții. Spre deosebire de celălalt existențialist francez celebru, Jean-Paul Sartre, Camus n-a fost neapărat partizanul unui sistem politic anume, ci mai degrabă un anarhist, atitudine ce justifică perfect revolta.
Obsedat de libertate și frumusețe
Trei fragmente din trei locuri diferite se vor așeza ulterior în forme literare diferite: eseu filosofic, discurs și roman. Existențialismul ca atitudine răzbate din toate cele trei note, dar rămâne frapantă preocuparea lui continuă pentru libertate și frumos.
De remarcat faptul că notele din Carnete sunt făcute în anii în care cel de-al Doilea Război Mondial dădea lumea peste cap, informație care trebuie corelată cu faptul că autorul a făcut parte din Rezistența franceză, un militant activ pentru libertate care nu uită nici o clipă că frumusețea salvează lumea.
În 15 septembrie 1937, Camus nota: „Dar această splendoare a lumii este parcă justificarea acelor oameni. Cu toată mândria cred este și a mea, și a tuturor oamenilor din rasa mea – care știu că punctul extrem al sărăciei atinge întotdeauna luxul și bogăția lumii. Dacă se despoaie, o fac în vederea unei vieți mai ample (și nu pentru altă viață). E singura semnificație pe care consimt s-o dau cuvântului despuiere. A fi gol păstrează întotdeauna un sens de libertate fizică, iar acordul dintre mână și flori, înțelegerea amoroasă dintre pământ și omul eliberat de uman, ah, cum m-aș mai converti la ele dacă n-ar fi deja religia mea“.
*
„Nu se pune problema să știm dacă, urmărind dreptatea, vom ajunge să păstrăm libertatea. Se pune problema să știm că, fără libertate, nu vom realiza nimic, și că vom pierde deopotrivă dreptatea viitoare și frumusețea cea veche.“ (din Discursurile din Suedia, traducerea Marina Vazaca, Editura Polirom, 2021)
*
În 1940 găsim următoarea notă: „În troleibuz. Bătrâna doamnă care are figură de codoașă, dar poartă o cruciuliță între sânii absenți: «Femeile cinstite știu să-și țină rangul. Nu-s ca femeile astea care profită de război. Bărbatul e plecat, iar ele încasează alocația și îl înșală. Uite, cunosc una care mi-a spus: ‘N-are decât să crape pe front. Era rău în civilie. N-o să-l schimbe războiul’. Degeaba i-am zis: ‘Acum, că este pe front, trebuie să ierți’. Ți-ai găsit. Dar, domnule, femeile rele așa sunt. Au asta în sânge, au asta în sânge, vă spun eu că au asta în sânge»“.
Am regăsit în multe rânduri însemnări cu privire la frumos și relația dintre frumusețe și moralitate, respectiv libertate. Devine un subiect interesant de discuție această „obsesie“ a lui Camus pentru frumusețe și importanța ei, în condițiile în care astăzi sunt din ce în ce mai vocali și agresivi cei care pledează pentru scoaterea oricărui discurs critic de sub influența esteticului. Cu alte cuvinte, la ce mai avem nevoie de simț estetic? Putem trăi oare și în absența reperelor care fac eficientă distincția frumos-urât? Ne mai ajută cu ceva să ne raportăm la ceea ce ni se întâmplă în termeni de „frumos“? Mă întreb ce-ar avea de spus Camus astăzi; tind să cred că, dacă ar fi trăit, n-ar fi abdicat de la credințele lui atât de ușor și anarhismul lui n-ar fi fost nici pe departe asemănător unei atitudini de tip „rebel fără cauză“, ci dimpotrivă.
Între crezul politic și orientarea filosofică nu e (uneori) nici o diferență
Întâmplarea face să scriu acest text la o zi după ce a fost înmormântat Nicolae Manolescu; trecerea în eternitate a celui „mai important critic și istoric literar român de după Al Doilea Război Mondial“ (Mircea Mihăieș) a reactivat discuția despre rolul criticului literar – dacă mai avem nevoie de critici și, dacă da, ce fel de critică ar trebui să facă aceștia.
Tot zilele acestea, lumea artelor frumoase din România a fost zguduită de vestea plecării de la Muzeul de Artă Recentă a lui Erwin Kessler; vestea a surprins foarte multă lume, pentru că recent s-a încheiat expoziția Picasso curatoriată de criticul cu doctorat la Sorbona. Din numeroasele comentarii generate de această veste se remarcă cele care pun în discuție rolul criticului de artă astăzi, cele mai radicale fiind din categoria „dacă nu știi să pictezi, nu poți critica o pictură“. Discuția cu privire la rolul criticului (literar sau de artă) mi se pare relevantă în contextul analizei Carnetelor lui Camus tocmai pentru că el acordă foarte multă valoare atitudinii critice; el cultivă ideea critică, nu se poate apropia de o operă de artă altfel și nu-i poate stabili valoarea intrinsecă decât abordând o astfel de poziție.
E și aici un fel de radicalism existențialist, dacă vreți, dar mai degrabă cred că e vorba de o manifestare perpetuă a ideii de revoltă ca atitudine filosofică. Nu se mai justifică libertatea în absența frumosului, nu mai ai pentru ce lupta dacă dispare ideea de frumos, cum ar fi să pui în discuție o astfel de idee astăzi?
„Saint-Étienne și periferia sa. Un asemenea spectacol condamnă civilizația care i-a dat naștere. O lume în care nu mai e loc pentru ființă, pentru bucurie, pentru un timp liber activ, este o lume care trebuie să moară. Nici un popor nu poate trăi în afara frumuseții. Poate să-și supraviețuiască un timp și asta-i tot. Și această Europă care oferă aici una dintre înfățișările ei cele mai imuabile se îndepărtează necontenit de frumusețe. De aceea are parte de atâtea convulsii și de aceea va muri dacă pacea pentru ea nu va însemna revenirea la frumusețe și la gestul de a reda iubirii locul cuvenit“ (Carnete II, ianuarie 1942 – martie 1951, traducere din limba franceză de Micaela Ghițescu, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca).
În loc de concluzie
Trăim vremuri haotice și deloc prietenoase cu cei care nu se dezic prea ușor de valorile după care se ghidează. Fie și pentru că avem nevoie de stabilitate și tot merită să citiți Carnetele lui Albert Camus.
„Nu faptul de a muri mă sperie, ci de a trăi în moarte.
Nimicirea nu are nimic care să-l sperie pe cel care a trăit mult.
Dumnezeu nu e necesar ca să creeze culpabilitate și nici ca să pedepsească. Sunt de ajuns oamenii. La rigoare, el ar putea întemeia nevinovăția“ (Carnete III, martie 1951 – decembrie 1959, traducere din limba franceză de Micaela Ghițescu, ediţie îngrijită, cronologie şi note de Marina Vazaca).
Multe din notițele din cele trei volume par sentințe grele, altele capătă aură de previziuni; în realitate, toate dau măsura unui geniu înzestrat cu un spirit de observație și un simț al realității greu de regăsit la altcineva. Lui Camus nu i-a fost indiferent în ce lume trăiește, cu atât mai mult cu cât a pendulat tot timpul între două lumi și țări pe cât de diferite, pe atât de frumoase. Algeria și Franța, două țări pe două continente, legate printr-un context istoric deloc favorabil. Revolta lui Camus s-a născut din nevoia aceasta de a nu fi nevoit să aleagă definitiv: ori Franța, ori Algeria. Pentru el ar fi fost o alegere imposibilă, un sacrificiu inutil.
Cine să citească Carnetele lui Albert Camus? În primul rând, tinerii. Nu pentru că le-ar lipsi spiritul de revoltă (la prima vedere, așa pare, că s-au blazat înainte de vreme, în realitate este vorba despre o derivă axiologică extrem de accentuată, generată de maturii din preajma lor), ci pentru că au nevoie să-și canalizeze această pornire, de a lua în răspăr tradiția. Pe de altă parte, Carnetele ar trebui să fie citite de orice creator – scriitor, artist plastic, actor sau dramaturg. Poate că în al doisprezecelea ceas, vor înțelege cu toții că în absența criticului și a atitudinii critice se pierde/ se anulează ideea de frumos.
Nu putem trăi hrănindu-ne spiritul doar cu teatrul social, literatura scrisă în regim ideologic și admirând opere de artă lipsite de orice simț estetic. Nu suntem mai liberi dacă renunțăm la simțul estetic, după cum nu suntem mai oameni dacă ne refuzăm plăcerea de a admira și cultiva frumosul în toate formele lui. Avem nevoie de ordine și valori într-o mai mare măsură decât de haos și lipsă de reguli.
Carnetele se citesc ușor și e o plăcere să-ți dai seama de evoluția spirituală a lui Camus, de felul cum s-au transformat și adaptat interesele lui în funcție de realitatea concretă și fără să abdice la credințele personale. E aici un model de stabilitate, cine ar fi crezut că putem spune asta despre Camus și scrierile sale?
Galerie foto
